Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nichita Stănescu - Lecţia de anatomie


Nu numai că m-am spălat
dar m-am şi parfumat
când mă vor desface
să nu le fie silă de mirosul meu.

Mi-am pus cămaşa cea mai curată
şi haina cea mai călcată
când mă vor desface
să nu trebuiască
să împrumute cârpe murdare
şi nici de mâncat n-am mâncat
cum o să mănânc
ar fi o ruşine, nu-i aşa
când mă vor desface
să-mi găsească mâncare în burtă.
Eu aş fi plecat mai demult
dar ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă
cuvintele
de aceea stau şi mă spăl
şi mă parfumez
şi mă îmbrac curat
şi nu mănânc, şi nu plec.



Iarna de la sfârșitul lumii – Cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu, în Album memorial Nichita Stănescu, editat de Viața Românească, București, decembrie 1984

Radu Gyr - Iarnă

 
Trosnesc pe uliți pietrele de ger.
Ce Sfarmă-Piatră vine să le sfarme?
Lățos se culcă vântul și adoarme
ca un dulău cu labele pe cer.

Se-oprește vremea-n aer fără glas,
și-atât de albe-s crengile afară,
că nu par crengi, ci îngeri ce coboară
de undeva, de pe-un iconostas.

Și-atât de alb e visul, și, ca el,
atât de albă-i lumea în lumină,
că fiecare gând care suspină
ca Duhul Sfânt se face porumbel.

În țurțuri clari și scânteiri de sloi,
surâsul Maicii Domnului s-aprinde.
La ceas târziu, cu glasuri de colinde,
vin amintiri la ușile din noi.

Ne bate-n geam o stea ca din povești.
E poate steaua magilor, curată,
sau poate-i numai inima de-alt’dată,
care ne cheamă încă la ferești.


Radu Gyr - Hangiul


Afară-i vânt și-i gol ulciorul.
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca zarea și ca dorul
Și cum e jalea de amar.

El însă-mi toarnă în neștire
un vin adânc cu umbre lungi.
-Bea! Dulce-i ca o amintire
pe care-o chemi când o alungi.

Ulcioru-i gol și-afară vântul…
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca bezna, ca mormântul
Și cum e moartea de amar.

Hangiul însă-mi pune-n față
un vin însângerat de vremi.
Bea! Este dulce ca o viață
pe care-o ierți când o blestemi.


Radu Gyr - Cântec de primăvară


Prin somn auzi cum ramuri mari se scoală
Și-ți cresc pe umeri ca pe crengi de foc.
E ceasul când, zvâcnind în noaptea goală,
mai sus de ramuri, tainele se coc.

Se-ntind pe lume drumuri de miresme,
nu pentru pași, ci poate pentru sfinți.
E ceasul când răsar catapetesme
la capătul potecilor fierbinți.

Hai! Rupe-ți lanțul! Calcă-n lut parâmii
Și inima, să mergem amândoi . . .
E ceasul când foșnesc în cer salcâmii
Și când miroase luna a trifoi.


Radu Gyr - De la Prut până la Don


De la Prut până la Don,
prin Crimeea, mai-nainte,
tânăr grâu peste morminte,
ierburi mari peste beton.

De la Mureș pân-la Tatra,
de la Cluj la Debrețin,
Șesuri mari de grâu senin,
ierburi peste toată piatra.

Arde rodul proaspăt, pline,
Patru zări împărătești.
Grâule din cine crești?
Iarbă, cine plânge-n tine?


Radu Gyr - Și când eu nu voi mai veni nicicum



Și când eu nu voi mai veni nicicum
cu pași pe care nimeni nu-i așteaptă,
ci doar cu pași ce nu ating vreo treaptă
și-abia plutind de-un dureros parfum,

vechi jilțuri ce prin colțuri se deșteaptă
îmi vor întinde brațe moi de fum
și ca o foaie-n fiece album
s-o scutura o floare sau o șoaptă.

Vor plânge-n aer pașii selenari,
b trânul jilț prin noapte o să geamă.
Într-un portret uitat din ani școlari,
un licean ce-n vremuri se destramă
și-o ridica o clipă ochii mari

Și ochii mei m-or căuta din ramă.


Radu Gyr - Din zvonuri de temniceri



Din zvonuri de la temniceri
aflăm că-s numai patru veri
de când ne-au tencuit de vii
În timpul fără ani şi zi.

Noi nu ştim când fu vara-a patra,
dar auzim cum creşte piatra;
cum creşte fierul peste noi
ca iarba aspră pe strigoi.

Din zvonuri de la temniceri,
afară-i astăzi, mâine, ieri . . .
Noi nu ştim dacă-i ieri sau azi,
dar auzim, zăvor, cum cazi;

cum grele lespede se-nchid
peste mileniile din zid
şi cum se-ngroapă fără zvon
mormântul nostru sub beton.

Din zvonuri de la temniceri,
noi am murit de patru veri.

Radu Gyr - Cimitirul oraşului


Sâmbăta vin câteva babe,
punând lumini, plivind urzici.
Lespezi domestice pe labe
pasc timpul năpădit aici.

Ce simetrie pe alei egale!
ce geometrie de scaieți!
Și dreptunghiuri vegetale
peste zarafi, peste poeți!

Bunicii zac sub iarba goală
lângă nepoți pe care, ieri,
i-au dus de mână-ncet la școală
ori i-au culcat în mângâieri.

Ici, colo, dorm săruturi
ce nu s-au dăruit nicicum
sau mâini ce-au fluturat saluturi
Și ochi ce ne-au zâmbit pe drum.

Spre seară, vin cu gesturi lente
arhangheli învoiți din cer,
mirați că-și văd pe monumente
un chip de marmoră, sever.

Și zilnic intră altă cruce
și alt moșneag purtat la pas,
el-plâns de noi că-ncet se duce,
noi - plânși de el că am rămas.


Radu Gyr - A mai murit încă unul


A mai murit încă unul –
cu foamea pe față,
cu ochii de ceață,
cu mâini ca tutunul.

A mai murit încă unul
din nemernica gloată
care pe rând se gată
unul câte unul.

Trei, șase, opt, zece . . .
A mai murit un mișel.
Ce bine de el
că-i liber să plece!

Azi n-o să-l mai frigă
în vise de fiere
nici trup de muiere
și nici m măligă.

Ah, Domnul, prea-bunul,
îl mângâie foarte.
Tovarăși de moarte,
poftim încă unul!

Lăsați-l să plece!
Nu spuneți o vorbă!
Ne lasă o ciorbă
și-o pâine rece.


Marin Sorescu - Reminiscenţe


Ne uităm la nori
Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriaţi când vedem lupul
În cartea de zoologie.

Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.

Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care şi-a pierdut oile
În subconştient.


Marin Sorescu - Pricina


Mie mi s-a omorât timpul,
Onorată instanţă.

Când mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpului meu îi fuseseră amputate
Inima, gura şi fruntea.

Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou,
O mulţime de lucruri
Care nu-l interesau.

Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otravuri -
Tristete, necazuri -
Parca asa le zicea.

Lovitura de gratie i-a fost data in cap
Cu o bucata de destin
De esenta tare.

Iertati-mi expresia,
Dar asta n-a fost viata !
De atunci, iata, am pierdut si jumatate din moarte
Asteptandu-mi randul la coada,
Ca sa v-aduc la cunostinta pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.
 

Ion Păun-Pincio - Dies irae

 
(După Leconte de Lisle)

Mă soarbe pâcla sură pe nesimţite-n jos!
Adâncul tău tot sufletu-mi să-nece...
Cu roua voastră, codri, setea-mi stingeţi –
O, paşnic cer, strecoară-ţi raza rece...

Să uit de mângâierile deşarte,
Ce sufletu-mi însângerat mi-l scurmă;
O, vânt, neatins de zgomotele vorbei,
Spre neştiute lumi, departe, du-mă.

Iar tu, pustiu imens, de tremuri numai
De şoapt-aceloraşi dorinţi eterne,
Atunci, învinsele-ţi aripi, o, suflet,
Spre pradă golului adânc le-aşterne.

Iar Moartea, irosind cenuşa vieţei,
În noaptea-i paşnică mă ţie-ascuns,
Tihnit să sorb mereu în scursul vremei,
Repaosul ce viaţa mi l-a smuls...


Emil Gârleanu - Căprioara


Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă.Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii.
Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.