(După Leconte de Lisle)
Mă soarbe pâcla sură pe nesimţite-n jos!
Adâncul tău tot sufletu-mi să-nece...
Cu roua voastră, codri, setea-mi stingeţi –
O, paşnic cer, strecoară-ţi raza rece...
Să uit de mângâierile deşarte,
Ce sufletu-mi însângerat mi-l scurmă;
O, vânt, neatins de zgomotele vorbei,
Spre neştiute lumi, departe, du-mă.
Iar tu, pustiu imens, de tremuri numai
De şoapt-aceloraşi dorinţi eterne,
Atunci, învinsele-ţi aripi, o, suflet,
Spre pradă golului adânc le-aşterne.
Iar Moartea, irosind cenuşa vieţei,
În noaptea-i paşnică mă ţie-ascuns,
Tihnit să sorb mereu în scursul vremei,
Repaosul ce viaţa mi l-a smuls...
