Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Costache Ioanid - Am căutat iubirea…


Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfîntă
ca pe un cer de cîntec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncîntă.
Şi-am întîlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pămînt edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămîi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pămîntul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întîlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întîmpinînd batjocuri,
lăsînd să-i rupă cîinii din haină cîte-un fald.
Urca pe colţi de stîncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strîns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
cînd am privit prin zdrenţe cutremurat de plîns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povară de osîndă sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

-Dar tu, vorbi străinul, urcînd încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
-Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
-Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…


Tristan Tzara - Vacanţă în provincie


Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitori în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor

Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul

Să ne coborâm în râpa
Care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
Cu mătăsuri verzi de broască

Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul pasărilor în coajă de primăveri
Sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului.
 
 

Tristan Tzara - Vino cu mine la ţară


Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalţă-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ţi-or sluji de perdele
Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.

Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani;
La marginea oraşului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.

Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării
În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie
Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării
Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.

Rătăcesc prin pădure
Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă
Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti
Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci.

Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.

Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm şah
Ca doi farmacişti bătrâni
Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac…

Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele…

( Gârceni, 1915 )


Tristan Tzara - Verişoară, fată de pension


Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi
Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles
Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi
La Călugăriţe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân’la vacanţă iar le numeri
Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali şi alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos – subţire şi vibrând – stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât
Pentru că zăreşte cavalerul – şi atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă şi latină
O, de ce trec zilele aşa de rar…
Frunzele şi florile cad ca foile din calendar;
Viaţa-i tristă, dar e totuşi o gradină!
Şi Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau îşi pierde importanţa – căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână – socotind de mâini pân’la vacanţă

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et
câline.


Tristan Tzara - Glas


Zid dărăpănat
Eu m-am întrebat
Astăzi că de ce
Nu s-a spânzurat

Lia, blonda Lie
Noaptea de-o frânghie…
S-ar fi legănat
Ca o pară coaptă

Şi ar fi lătrat
Câinii de pe stradă
S-ar fi adunat
Lumea să o vadă

Şi ar fi strigat
,,Vezi ca să nu cadă”.
Aş fi încuiat
Lacătul la poartă

Aş fi pus o scară
Şi aş fi luat-o jos
Ca o pară coaptă
Ca o fată moartă
Şi aş fi culcat-o într-un pat frumos.

(Bucuresti, 1914)


Tristan Tzara - Tristeţă casnică



I

În sămânţă de crini
te-am înmormântat senin
ne-am iubit în clopotniţe vechi
anii se distramă
ca dantele vechi.

te caut pretutindeni Doamne
dar tu ştii că-i prea puţin
te-am înmormântat în noiembrie
când se duceau şcolăriţele la prânz
n-au ştiut că erai în căruţă
că ar fi plâns.

cum se rostogolesc stăvilarele învinse
a doborât durere în părinţi
de hârtie, carnea ta bătrână
cum să fie? – galbenă şi tristă
şi te-am iubit în vioara buneicuviinţi.

toamna şi-a lăţit în ţară rana
s-a descheiat încet la sâni
şi-o să-şi descheie mai departe haina
ca vioara bărcii ruptă din stăpâni
o să-şi descheie-n trup de sânge carnea
care mă cheamă.

ne-am plimbat de-atâtea ori pe dig
prin vântul care aduce corăbii văruite
şi înfige în cenuşă de plămâni cârlig
dar digul e cărarea melcului
din inima Domnului.

gândurile mele se duc – ca oile la păscut – în nesfârşit
plâng în fluier pe câmpie triste părţi de biografie
mă înec în deznădejde de fenomene seismice
şi pe străzi aleargă vântul ca un câine fugărit.

II

astrologii au întâlniri tăinuite
într-una din cămările împărăteşti ca fagurele de miere
unde fac viitorului întâmplări pregătite
să tălmăcească dragostea în durere.

III

calul mănâncă şarpele nopţii
grădina şi-a pus decoraţii de împărat
înstelată rochie de mireasă – lasă
să-ţi omor în infinituri, noaptea, carnea credincioasă

nebuna satului cloceşte măscărici pentru palat.

Tristan Tzara - Insomnie


I

Stoarce, Dumnezeu, lămâia lunii
Să se facă simplitatea cerului
Trimite-ne anunţarea minunii
Ca pasărea de cârpă a luminii
Pentru bucuria sufletului

Când nu se mai văd oraşele, când se îneacă averea armatorilor din port
Când se îmblânzeşte furtuna ca mielul
Când se-aşază ruga în genunchi ca mulsul vacilor
Coboară îngerii cu mişcări încete de înot
Despărţind întunericul

Aşa ţi-am apărat mierea cărnii de ţânţari
Şi grădinar cu stropitoare de răcoare eram
Te doream cu întristări de marinar
Am chemat
Luna capul de păpuşă spart
Şi nu te-am deşteptat-şi mi-alergau în sânge armăsari
Eram cerşetor,tu pâine caldă
Eram după boală la spital,erai o scrisoare
Şi te aşteptam cu ferestrele deschise
Ce personaje lustruite de porţelan
Am clădit nopţii turnuri de zăpadă
Şi Hamleţi tremurând pentru un scârţâit de poartă
Ca rufele atârnate pe frânghie
M-am zbătut ca lup în colivie
M-am chinuit şi am ţipat şi n-am murit

Cu constatări de soiul acesta mi-am petrecut noaptea
Şi dimineaţa a venit ca strachina cu lapte în răsărit

II

Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruş
Că-ţi fac rău insectele ochilor mei
Ţi-e legat părul ca la căţei
Şi ţi-e trupul întins ca pielea de mănuşă

Dormi lângă mine ca un strat de flori
Eşti tăcera dunelor submarine
Visează întâlniri ascunse cu scafandri
Mări pătrunse de balene pentru iubire
Şi peştişori coloraţi circulând în formă de scrisori

Blană de vulpe în răsăritul soarelui întinsă
Se răspândesc în aer şoimii albi ai bucuriei
Îmi place dragostea în fânul proaspăt cosit cu urzici
Şi prietenia în odăile cu mobile vechi şi mici

Pentru mâine
Să mă plimb cu tine în grădina publică
Fii păpuşă
Să-ţi înţeleg mecanismul
Fii pisică
Să mă joc cu tine altfel
Fii soră mai mică
Să mă îngrijeşti
Să nu mai presupui că te înşel
Să-ţi fiu Polichinelle cu muzică.
 
 

Tristan Tzara - Cântec vechi


Lângă mare am făcut cântarea asta
Ascultaţi să i-o spuneţi dacă o s-o întâlniţi
E înaltă, are ochi buni şi liniştiţi
Şi e blondă cum e iarba ce-a simţit fiorul coasei

O, te-ai dus, te-ai dus iubito într-o iarnă după masă
Şi mi-e inima o floare ofilită
O hârtie – poezie veche şi demult mototolită
Şi-aruncată în cutie sau sub masă

Tu ai vrut Marie să-ţi legi o frânghie de gât
Fiindcă mama ta te-a iubit
În haine de Duminică dânsul a venit
Şi ţi-a şters de pe florile obrazului plânsul.

– Luna e roşie Marie, noaptea cum să fie – cenuşie
Vino cu mine la moşie
O să-ţi plângi întâi durerea toată, nesupărată
Într-o odae veche şi întunecoasă, într-o odae liniştită şi curată.

Unde să te poţi desbrăca în pielea goală
Ca să dai suferinţei desmierdări
Poate o să vrei cărţi cu poezie pentru uitări
Sau păpuşă cu leagăn şi îngrijiri de boală.

O să ne plimbăm în sanie pe câmpia înzăpezită
Şi o să mă joc cu inima ta de pisică
Primăvara o să invităm prieteni la moşie
Şi o să petrecem în bucurie.

(Pădurea Gărceni, 1913)

Tristan Tzara - Inscripţie pe un mormânt


Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.

Andrei Mureşanu - Eremitul din Carpaţi


Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte,
Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci,
Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie,
Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri;
Pe unde primăvara cu multă maiestrie
Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată,
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc.
Cu-aceste scule simple se află mobilată
Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri,
Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit,
Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă,
De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut,
Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie
Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade,
Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;
S-apucă cu iuţeală de verice palisade,
Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie
A rumpe jugul aspru şi mult apăsător;
Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie
A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare,
De sâlă şi sclăvie e un triumf părut;
Căci spiritul culturei străbate de mirare
Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge
În cauza cea morală şi plină d-adevăr,
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge,
Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate,
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate
Prin casă şi-n afară la-ntregul nost’ popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine
Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti
De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine;
Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor
Atunci în astă lume neavând vro mulţămire,
Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!

(1854)
 
 
 

Andrei Mureşanu - Simpatie la Viena


Spune-mi, mamă, ce să fie,
Ce mă trage-aşa cumplit,
Cât abea aştept să vie,
Ceasul care e menit,
Ca să-mi treacă pe-nainte
În pas bine regulat
Cavalerul cel cuminte
De ostaşi încunjurat.

Ah, mamă, sunt vulnerată
D-o săgeată care-n veac
Va sta-n inimă vibrată,
Şi s-o vindec nu am leac.
Mă usc, mamă, pe picioare,
De mă culc, de stau sau şed,
Nicăiri n-aflu răcoare
Ceas bun, sau minut nu văd.

Ce te prinde dar mirare,
Măiculiţă, când mă vezi,
Că mă scol de la mâncare
Numai ca să mă aşez
Vizavi cu-a lui şedere
Ochii mei în ochii lui,
Să-l descriu după plăcere,
Când altă scăpare nu-i.

De mă duc la promenadă,
Ochii-mi zboară-n sus şi-n jos,
La surori fac semn să şadă,
Şi-ntorcându-mă dau dos,
Fac pasuri înduplecate
Cu scop ca să-l întâlnesc,
De-aş merge chiar şi-n cetate
P-acela care-l doresc.

Bate ora, una, două,
Bate, c-încă n-a sosit;
Bate două peste nouă
Aud marşul, a venit!
Să gătim în ceea casă,
Azi e marţi, azi vine el
Pune-ţi lucrul tău pe masă,
Azi vine cel tinerel.

(1839)


Andrei Mureşanu - O privire peste lume


Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineaţa, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană goneşte mijiociri
Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!

(1845)



Andrei Mureşanu - Un rămas bun de la Braşov


Sus pe deal, ori jos la vale,
În deşert privesc oftând,
Cătră bine nu văd cale,
Simţ că soartea are-n gând
Să m-arunce-n munţi cu gheaţă,
Ah, amara mea viaţă!

Soare, lună, cereşti stele,
Pre voi vă chem mărturii,
Spuneţi greşalele mele,
Şters să fiu dintre cei vii
D-am făcut vro strâmbătate
La duşman, amic sau frate!

Voi, plăntuţe tinerele,
Mieluşei nevinovaţţi,
Ce-aţi fost sub grijele mele,
Spuneţi, v-am dat să gustaţi
Vrun venin din mugur verde,
Iarbă-de-fier, ce vă pierde?

Rămâi, ţară, sănătoasă,
În al tău leagăn firesc,
Nu-n deşert, că eşti muntoasă,
Încât ţie nu-ţi sosesc
Caldele soarelui raze
Ce prin munţi pustii s-aşează.

Rămâneţi, başti învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite,
Doamne, mult mai cugetam
Că asemenea ursită
Va fi mie rânduită!

Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam,
Ca în nescari vii icoane,
Tot ţinutul revedeam!
Oar, lăsa-m-a cruda soarte
Să te mai calc pân-la moarte?

Oltule, vale frumoasă!
Mult voi fi ţie dator,
De mi-i trece cătră casă,
Ma, trecând , să nu m-omori!
Că duşmanii vor fi-n stare
Să nu-mi dea loc de-ngropare!

1840


Andrei Mureşanu - Către martirii români din 1848-1849


Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte
În patria cea sfântă, egală pentru toţi,
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu vieaţa pământul de trei coţi.

Voi v-ati plinit chemarea şi sânta datorinţă,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-aţi luptat!
Păstrând viitorimei modelul de credinţă,
Ce Patria ni-l cere ş-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman!
Mihalţul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,
Că nu e laş românul, nu fuge de duşman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ş-alţi o sută
Vor sta pururea faţă cu orişice eroi,
Şi până când naţiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi aşa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniţi-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al cărui nume-însuflă respect şi la păgân,
Precum a lui bravure şi fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniţi-vă cu Ştefan, principele cel mare
Ce-l recunoaşte întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul şi cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Şi astăzi se înfioară a turcilor oştiri!

Nu plângeţi mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existinţa, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a şters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetiţe, să nu dea adăpost.

Copile ruşinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amanţii, cari în lupte cu glorii au căzut!
Dar nu ştiţi, că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiţi, dormiţi în pace, voinici feciori de munte,
Subţiri şi-nalţi ca bradul, cu braţe de eroi,
Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte,
A nu şti de pericul, de moarte şi nevoi!

Iar voi, plăntuţe crude, ce-acum păşiţi în lume,
Păstraţi cu reverinţă acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor fraţi nume,
Ce sângele-şi vărsară în câmpul glorios!


Andrei Mureşanu - Deşteaptă-te, române !


Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinicii sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
Viaţă-n libertate ori moarte” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi.

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători.

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne de Domnul că vii nu oprimim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri.
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri.

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ.


1948


Andrei Mureşanu - Mintea


Te măresc fiinţă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-ţi sântă a făcut,
De la om şi feară, până l-acea floare,
Carea vegetează numai un minut!
Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,
Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor,
Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte,
De când văd lumina, şi până când mor!
Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri
De leu şi de tigru, care varsă sânge,
De foc şi de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge
Cursele duşmane, verunde vor fi.
Ea departă ceaţa de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credinţa deşartă
Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la fraţi din fire, însuşi fiul său.
Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui şi lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morţii glorioase
A plântat în lume spirit creştinesc.
În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi
Să revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii şi fraţi
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.
Te măresc fiinţă fără de finit
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă,
Carea greu mă mustră de-am păcătuit,
Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,
De-am făcut dreptate celui asuprit!

Andrei Mureşanu - Omul frumos


Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!
Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.
Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit!
Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;
Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind a-l îndrepta!
De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!

Andrei Mureşanu - Cele două căpăţîni goale

La săparea unei groape,

Un cap mort desfiinţat,
Văzând lângă sine-aproape
Alt cap gol alăturat,
„Cine e, care-ndrăzneşte,
Îi strigă c-un glas de domn,
De mine de se lipeşte,
Turburându-mă din somn?”
„Eu, zice-acea căpăţână,
Am fost numai matelot;
Pâne neagră şi puţină,
Apă, din bălţi, a fost tot
Cu ce-am trăit în vieaţă;
Desculţ, trenţos, urgisit,
Dusei cărarea-mi cu greaţă;
Acum moartea, ce-am dorit
M-aşeză în libertate,
Care-n lume n-am aflat,
Scuturând jugu-mi din spate,
Ce atâta l-am purtat.”
„Om de rând dă-te-ntr-o parte!
Strigă capu-nfumurat,
Tu eşti prost, tu nu ştii carte,
Genu-ţi apus, blăstămat!
Alt soi sunt eu, nu ca tine:
Sunt boier, cu prinţi rudit,
Iată-aici pe piept la mine
Orduri, stele, sunt mărit!
Eu mă plimb tot în caleşte,
Aur, scule, am prisos,
Vinu-mi în buţi mucezeşte,
Ah, să-ţi spui, n-ai vreun folos!”
„Eu sunt! Am! Ce nebunie!
Am fost, avui, vrei să zici,
O-ntoarse cel din sclavie;
Căci nimic nu văd aici,
Nu văd orduri, nice stele,
Mărturii rangului tău,
Aur, vin şi caleşti grele
Au rămas la locul său;
Ce-ai avut în stăpânire
Ai lăsat pe lume tot,
Să-ţi ajute-aici, nu pot;
Acolo-a fost osebire,
Aici avem o mărire,
Capul de prinţ domnitor
E ca şi cel de păstor,
Dat la viermi prin putrezire.”
Pe boier şi pe ţăran,
Pe păgân şi pe creştin,
Pe amic şi pe duşman,
Moartea-i cuprinde-ntr-un sân.


Alexandru Philippide - Vis şi căutare


- Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
- Acolo-i ţelul marii poezii.
- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.

(„Vis şi căutare”, 1979)

Alexandru Philippide - Mărturisire


Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.
Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.
În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.
Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.
Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.
În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.
De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare.

Alexandru Vlahuţă - Iubire


Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti puterea creatoare,
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare,
Şi, îmbătate de-al tău farmec,
Ce peste lume se aşterne,
În tremurarea lor de-o clipă
Visează fericiri eterne.
Din haos şi din întuneric
Te-ai smuls, fecundă şi senină:
Al tău surâs de alma parens
Fu prima rază de lumină.
Şi, de căldura ta, planeţii
Treptat se dezmorţesc, învie…
Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă
Universala simpatie.
Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire.
Şi miliardele de forme
De-a lungul vremii să se-nşire.
Vieţile, ascunse-n germeni,
Din somn cât le atingi tresar,
Şi toate-n raza ta învie,
Şi toate mai frumoase par.
Prin tine, valuri de vibraţii,
Din depărtatele planete,
Trezesc în sufletele noastre
Dureri şi bucurii secrete;
Ş-acele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să ştim de unde,
Or fi ecouri ostenite,
Chemări din regiuni profunde.
E greu să-mi desluşesc ce cuget…
Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă,
De care nu ştiu ce putere,
Ce doruri mistice mă leagă.
Mă simt mai bun, mai cald, mai vesel.
Viaţa toată mi s-arată
Frumoasă, şi într-o lumină
Cum n-am văzut-o niciodată!
Căci azi iubesc; din nou îmi pare
Că e întâia mea iubire.
Natura-mbracă pentru mine
Podoabe, ca să mă inspire:
Copacii înfloresc, în aer
Plutesc miresme-mbătătoare,
Acelaşi dor, acelaşi suflet
Palpită-n fiecare floare.
Iubesc, şi-n clipa asta toate
Câte răsar în primăvară
Sunt propriile mele visuri,
Aievea întrupate-afară.
Atins de farmecul vieţii,
Mă simt o forţă-n univers,
Şi glasul meu devine cântec,
Gândirea mea devine vers.

I

Ce noapte blândă se coboară
Peste pământul obosit!
Şi-i cald, ţăranii dorm afară,
Ş-ai noştri toţi au adormit
Eu singur stau ca un lunatic;
De-aţi şti voi gândurile mele!…
E-o lună parcă-i ziuă. Cerul
I-albastru tot, spuzit de stele.
Nici broaştele nu dorm. Ce sfadă!…
Şi după glas le înţelegi
Pe cele mai cu greutate:
Or fi făcând şi ele legi.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridică-n cer,
Şi caii la păşune sună
Din piedicile lor de fier,
Departe-un fluier se aude,
Un cântec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremurătoare,
Suspină lin, misterios,
În sfânta linişte a nopţii.
O stea alunecă de sus
Şi taie-o dungă albă-n aer…
Cine din lume s-o fi dus?
În capul satului e curtea.
Ce-or fi făcând acolo oare?
Or fi dormind e miezul nopţii.
Şi ea?… Atât de gânditoare
Şi tristă m-a privit aseară!
Plânsese, ori mi s-a părut?
Ce-ar fi odată, mâna-i albă,
Când mi-o întinde, s-o sărut?…
Şi-n minte mi s-arată chipu-i
Atât de fraged şi de blând,
Cu ochii mari, senini, albaştri…
Ascund în fundul lor vrun gând?…
Şuviţe blonde-i cad pe frunte…
Un păr bogat şi mătăsos,
Ş-un gât ce-ţi dă fiori, ş-o gură…
Cum râde de copilăros!
O fi ştiind cât de frumoasă-i?
Un liliac orbit de lună,
În zbor, de străşini se loveşte.
Visez? Cine-a venit să-mi spună
Că ea-ntr-o vagă aşteptare
Se primblă singură pe-afară?
La vremea asta să nu doarmă?…
Sunt basme nopţile de vară!
Se poate gândurile mele
S-o fi atins, şi ea-n neştire,
Ca de o vrajă tulburată
De-această rază de iubire,
Să fi ieşit să cate-n stele
Tovarăşi, de urât să-i ţie.
Şi plec. Un glas parcă mă cheamă…
Ştiu bine că i-o nebunie.
Sunt nouă case pân-acolo,
Şi câinii dorm în bătătură.
Păşesc încet, aud cum suflă
Puternic vitele sub şură.
Îmi bate inima m-apropii.
Zăresc ceva?… Ori mi se pare…
Ba da, o umbră e în poartă;
Şi nici un semn, nici o mişcare…
Ajung în dreptul ei… Cum tremur!
Şi trec cu ochii în pământ…
Îmi fac mustrări de stângăcia
Şi frica mea fără cuvânt.
Mă-ntorc… Aş fi trecut ş-acuma,
Căci pentru frică nu-s poveţe…
Dar ea-mi şopteşte: bună seara…
Tot fetele mai îndrăzneţe!
M-abat şi… şovăind, m-apropii,
Şi toate-mi par ca într-un vis…
E o lumină uimitoare,
Tot cerul parcă s-a deschis.
Copila aiurit zâmbeşte
Privirii mele arzătoare.
Ţiu minte că i-am zis atuncea:
…Să nu răceşti… e cam răcoare…
Şi-ncet i-am pus pe umăr mâna
Aşa timid, tremurător…
Ştiu eu? Poate-a cuprins-o mila,
Că s-a lăsat încetişor,
Ca un copil, plecându-şi capul
Pe pieptul meu să i-l mângâi:
Ce dulce e!… Toată viaţa
Vreau lângă tine să rămâi!
Frumos îi mai miroase părul,
Miroase toată ca o floare.
Mă uit la ea atâta farmec
Îmi arde inima, mă doare…
Ş-am sărutat-o mult şi lacom,
Am sărutat-o, scos din minţi,
Pe ochii reci, pe gât, pe gură,
Cu mii de sărutări fierbinţi.
Târziu ne-am despărţit… cu-ntoarceri,
Cu trăgăniri copilăreşti.
Ş-am urmărit-o cum se şterge,
Ca o minune din poveşti.
Şi mult am stat aşa, în noapte,
Să-mi desluşesc tot ce-am simţit.
Aveam în mâini căldura, forma,
Parfumul visului iubit.
În sat cocoşii prind să cânte.
Deasupra stelele clipesc.
Mişcarea lumii întreruptă
Reintră-n mersul ei firesc.
Şi când a doua zi, pe haină,
Mirat, găsesc un fir de păr,
Pricep că visul ce visasem
S-a petrecut în adevăr.
Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
Ce-i, Doamne, şi iubirea asta!…
Acum, eu cred că ea mă vede,
M-acoperă cu dulcea, casta
Şi visătoarea ei privire.
Iubit de ea, mă simt frumos,
Şi parcă nu mă-ncape lumea…
Ce mândru calc şi radios!
Văd satu-ntr-o lumină nouă.
Mă simt uşor, mi-e cald, mi-e bine,
Şi oamenii, mai veseli astăzi,
Privesc cu dragoste la mine;
Şi toate par înfiorate,
În aer e o sărbătoare…
Natura, în extaz, palpită
Ca-n primul răsărit de soare.
Pricep… ea a deschis fereastra,
Şi din albastra ei privire
S-a revărsat asupra lumii
O sfântă rază de iubire,
Şi toate-au tresărit atuncea
Ca de fiorul cel dintăi…
Iubito, farmecul acesta
Are ceva din ochii tăi!

II

Vezi, să ne scrii cum-ei ajunge…
Şi mama-n prag rămâne tristă.
Privirea mea caut-aiurea
O fluturare de batistă…
Mi-s ochii înecaţi de lăcrimi,
Şi trapul cailor stârneşte
Un nor de praf; în juru-mi totul
Se-ntunecă, se-nvălmăşeşte.
Pustie, nesfârşit de lungă,
S-aşterne vremea înainte,
Şi de pe-acum încep să-mi pară
Poveşti aducerile-aminte;
E-atâta fericire-n urmă,
Şi-atâta-mi pare de departe,
Încât mă-ntreb dac-am trăit-o,
Sau am citit-o într-o carte.
Mă văd în larma de la şcoală,
Pierdut, neînţeles de nime,
Cercând neliniştea-mi ascunsă
Şi dorul să mi-l pui în rime.
Viaţa mea se-nstrăinează
De tot ce se petrece-afară,
Şi s-adânceşte, visătoare,
În calmul nopţilor de vară…
O, am să-ţi scriu adesea, mamă,
Scrisori nebune, de prin stele,
Căci ştiu cine-o să le citească
Ş-o să priceapă ce-i în ele.
Tu, ascultându-le, vei crede
Că-s basme de pe altă lume,
Şi nu vei bănui nimica…
Vei râde, ca de nişte glume.
Iar dacă ochii ei albaştri,
Citind, se vor întuneca,
Şi pe obrazu-i trist şi palid
O lacrimă va luneca,
Tu fă-te că nu vezi, şi las-o
De tine faţa să-şi ascundă,
Gândeşte-te că sunt departe,
C-aştept şi roag-o să-mi răspundă.

III

Cumplite-s nopţile de iarnă,
Şi lungi de nu se mai sfârşesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.
Tu nici nu bănuieşti, copilă,
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopţile acestea
Peste viaţa mea pustie,
Şi cum mă mistui, şi mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
Pierdut şi neştiut de nimeni
În golul vremii neclintite.
Mereu pe-aceleaşi pagini caut
Un semn, ştiut mai dinainte…
A, iat-o filă îndoită…
Icoana ta-mi răsare-n minte,
Te văd citind aceste rânduri,
Te simt gândindu-te la mine,
Urzind, pe-o clipă de iubire,
O lume de poveşti senine,
Te urmăresc în cartea asta,
Ca şi cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul,
Din respirarea ta fierbinte;
Ş-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale,
Eu îţi sărut aici privirea
Şi urma gândurilor tale…
Cine-a ţipat aşa?… Cum tremur…
Pare c-aud un pas pe scară,
Ascult, ţiindu-mi răsuflarea…
Nimic e viforul de-afară.
O, liniştite nopţi de iuliu,
Atât de limpezi şi albastre,
Unde sunteţi?… Voi, poezia
Şi farmecul iubirii noastre!

IV

S-a luminat de ziuă; nu e
Ţipenie de om pe stradă,
A mele-s cele dintăi urme
În valurile de zăpadă;
Sunt ameţit de neodihnă,
În gând spui versuri latineşti,
Şi, după fiecare strofă,
Mă-ntreb dacă mă mai iubeşti…
În clasă: dascălul, la tablă,
Măsoară calea dintre stele;
Pe liniile lui mi-s ochii,
Dar unde-s gândurile mele!…
E vară, stau culcat în iarbă,
Miresmele de flori mă-mbată,
Încet îmi lunecă pe frunte
O mână albă, delicată:
Te văd privirea mi se pierde
În ochii tăi adânci şi mari,
Şi ştiu că eşti a mea, şi totuşi
Parcă mă tem să nu-mi dispari.
Tăcerea, pajiştea, lumina
Ne farmecă, ne înfioară;
Viaţa, inimile noastre
Palpită-n tot ce ne-nconjoară…
Deasupra noastră două presuri
Pe-o ramură se giugiulesc,
Şi-n aer de plutesc miresme,
E că şi florile iubesc…
Figura ţi se luminează,
Şi ochii galeşi ţi s-aprind
Ce gând îţi tremură pe buze
De mă priveşti aşa, zâmbind?…
Acum ieşi, tinere, la tablă
Şi spune-ne ce-ai înţeles!
Tresar… mă-ntreb unde mă aflu…
Şcolarii îmi fac semn să ies.
În hohotul de râs al clasei
Privesc în juru-mi sastisit
Uitaţi-vă la el, şi-l plângeţi…
Nenorocitul… a dormit!
Uluit, zăpăcit.

Alexandru Vlahuţă - A mele visuri...


A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale,
Le văd în frunzele pălite
Şi-n pustiirea de pe vale.
De-a pururi sta-vor troienite,
Sub vremea ce s-aşterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale!
Copac, când zile fericite
Îţi vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
A mele visuri risipite!

(Convorbiri literare, an XVIII, nr 11, februarie 1885)


Alexandru Vlahuţă - Pe deal


Pe cer câţiva nouri încă, palizi, zdrenţuiţi de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pământ umbra lor moare.
Sus nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoşi, se pierde.
Stâncile îşi scot din dealuri a lor frunţi îmbătrânite;
Iar pe vale-şi duce gârla undele-i neliniştite.
Stânca zice gârlei: Spune-mi, pentru ce eşti trecătoare?
Pentru ce, şi zi şi noapte, şi pe lună şi pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum râd de vreme şi de zboru-i necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vârf, şi eu
Dorm pe căpătâi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
Tu, răspunde gârlă stâncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viaţă. Dormi. Eu sunt neadormită!
Şi port grai în a mea undă, şi din leagăn la mormânt
Merg, şi-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate câte-s pe pământ,
Şi că totu-i trecător!

Alexandru Vlahuţă - Mamei


Din vremile apuse ş-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ş-atât de fericite!
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scânduri,
Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale,
Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte,
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.
Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoţi, şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viaţă, adunată
Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase!
La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ţi luneci,
În mine-ţi stă viaţa… întreaga ta ursită;
Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Şi cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie,
Nenorocită mamă, şi plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ţi dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
De fiul tău departe, stingheră şi trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga şi plânge,
Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită,
Cum a rămas pustie şi cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră şi trudită.
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată,
Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ş-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.

Alexandru Vlahuţă - La icoană


Noaptea s-a lăsat pe vale, şi cătunu-i adormit.
În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit,
Fără somn, tânăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală,
Şi plângând îl netezeşte pe obrajii arşi de boală.
De cu sară mititelul încetase să mai ţipe:
Se ducea, văzând cu ochii, viaţa-i fărâmită-n clipe.
Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite
De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate…
Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate
Întunericul din suflet. Pe păreţi, în bezna rece,
Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.
Iat-o scoborând la vale, galbenă şi istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea aţintită
Spre biserica cu sfânta, ea-şi sileşte-ncetu-i pas.
De trei nopţi şi două zile bate drum făr de popas;
Ş-ar fi ocolit pământul făr-a se simţi trudită:
Ea credea profund, orbeşte… Mare şi nenchipuită
E credinţa ce-ntr-un suflet înnoptat şi trist încape!
Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape,
Îşi zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,
Şi-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei;
Ş-în cucernică-nchinare, şi plângând sta-voi nainte-i,
Pân ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-şi,
Zâmbitor cătând spre mine, şi mânuţele tinzându-şi…
Cum să nu-nţeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri?
Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!
Blândă, cu Isus în braţe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată:
Parc-ascultă şi-nţelege…
O, îndură-te, priveşte-l,
Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l!
Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept,
Aţintit să-ţi steie-asupră-i, şi prin somn, ochiul deştept,
Şi cum inima-ţi tresare, c-un scâncit când el te cheamă
Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă.
Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumuseţea-i îngerească…
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască?
Te îndură din văpaia vieţii tale dă-i viaţă,
Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe.
Ca şi mine strângi la pieptu-ţi lumea-ntreagă-n fiul tău…
O, de-ai şti cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dânsul,
N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!…
Dar deodată-şi rupse vorba limba-i amuţise-n gură,
Spre copil şi-ntoarce iute lacoma-i căutătură…
Era mort. Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n braţe,
Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n faţă…
Cum? Tu n-ai simţit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale?
Eu, sărmana, plâng, cerşindu-ţi raza îndurării tale,
Şi tu, rece şi cu pumnii încleştaţi, mi-l dai vederii?…
Astfel înţelege cerul lacrima, limba durerii?
S-a sfârşit orice nădejde!… Şi privirea ta de lemn
Aţintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn
C-a mea rugă-i ascultată şi durerea mea-i crezută!…
Ia-ţi şi lutul… Ca şi dânsul împietrită eşti şi mută!…
Şi c-un hohot lung cadavrul îl aruncă-n faţa sfintei,
Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i.
Şi durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire,
De mânie-i scapăr’ ochii ea strigă în aiurire:
O, desigur, n-ai fost mamă, şi de porţi un prunc la sân,
E-o minciună!… Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin!
Şi izbind icoana-n faţă cu piciorul, e-o minciună!
Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, şi porni… Era nebună.

Alexandru Vlahuţă - Lui Eminescu


Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Alexandru Vlahuţă - Linişte


Tinere, ce-ţi strângi în palme tâmplele înfierbântate,
Pe când mintea ta, în friguri, ca o flacăra se zbate,
Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă,
Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,
Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,
Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbăta de vorba cui ar stă să te admire!
În dezordinea vieţii înecând a ta gândire,
Şi spărgând smalţul de forme şi de amăgiri ce-ascunde
Miezul urilor eterne ş-al durerilor profunde,
Vei vedea cât de fatală-i duşmănia celorlalţi,
Când deasupra lor talentul ţi-a dat aripi să te-nalţi
Şi când leneşa lor minte, dată pe gândiri uşoare,
Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ş-o doare.
Fermecaţi de-o ciripire liniştită şi dulceagă,
Adormiţi de vorbe goale, cum vrei tu să-ţi înţeleagă
Versul încărcat de gânduri, şi cum crezi c-au să te ierte,
Când îi smulgi din pacea frazei sunătoare şi deşerte?...
Nu, nu te-aştepta să-ţi fie cu flori calea sămănată,
Muncă de artist e crudă, şi e trist-a ei răsplată.
Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,
Cu dorinţa ta maestrul neputând să se măsoare,
Câte visuri nu-ţi întuneci tu, cinstit, preot al artei,
În discurajarea tristă de-a vedea cât de departe-i
Strofa ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumină!...
Ameţit, trudit, pe mână capul greu ţi se închină,
Şi suspini amar de mila frumuseţii care-ţi moare
Zugrumată-n închisoarea vorbelor nencăpătoare.
Şi dac-ai putut alege şi-ntrupa vreo icoană
Din deşarta, viforoasa existenţei tale goană,
Cum vrei tu ca în pervazul altor minţi, altă lumină
Îmbrăcând-o, să rămâie tot icoana ta, senină?
Fiecare în îngusta-i minte, când va fi s-o prindă,
Strâmbă şi mototolită, ca-ntr-un ciob prost de oglindă,
Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.
A, sunt fericiţi aceia căror' nu li-i dat să ştie
A creării dureri sfinte, şi pe care îi îmbată
Ritmul generos în care îşi scriu proza nesărată,
Toaca bunelor silabe, şi duioasa-ncredinţare
Că-nsemnaţi cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!
Al acestora-i triumful: vecinic feţele senine,
Drepţi, înfumuraţi, c-un zâmbet protector privesc la ţine.
Ei sunt veseli: au o gloată de naivi ca să-i admire,
Şi se-ngraşă de prostie, de noroc şi nesimţire.
Căci cuvintele blajine şi nimicurile lor,
Dezmierdând frumos urechea, cad în gustul tuturor.
S-or găsi şi pentru tine, suflet generos şi mare,
S-încă mulţi, că să-ţi arunce un cuvânt de-ncurajare.
Vei avea cinstea să intri şi prin casele bogate,
Unde ţi-or întinde mâna, c-o-ngrijită bunătate,
Doamne mari, cari-şi vor face ochii mici ca să te vadă,
Tineri parfumaţi, de spirit, sclivisiţi ca de paradă,
Şi domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:
Cam ce sumă să câştige cu-a lui versuri un poet!...
Şi vei sta cu ei la masă... A... dar ia aminte bine,
Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit ca tine,
Te păzeşte, să nu vatămi a lor gusturi rafinate.
În discuţii orice-ar zice lasă-i, dă-le lor dreptate.
Anecdotă, calamburul acolo fiind la preţ
Cată-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ.
Pân-atunci, neavând spirit, nu prea-ntinde vorbă multă;
Nici să taci aşa într-una, căci tăcerea ta-i insultă...
După masă se-nţelege doamnele te vor ruga,
Cu obişnuitul zâmbet, ca să le citeşti ceva.
Tu, mişcat de-atâta cinste, îţi scoţi foile îndată,
Sfiicios cătând la lumea ce-mprejurul tău stă roată,
Te închei frumos la haină şi... începi. Una suspină,
Alta râde, face semne şi s-apleacă spre vecină.
Conversaţia începe: de copii, de slugi, de rochii...
Are haz, şopteşte gazda, spionandu-te cu ochii.
Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colţ se-ntreabă două.
De, închipuie-ţi, săracul!... de poveşti ne arde nouă?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, s-a isprăvit!...
Din vorbă se-ntrerup pentr-un moment;
Fiecare se sileşte să-ţi arunce-un compliment:
Inspirat aţi fost de muze!... Prea frumoasă poezie!
Nu uita c-aci se cere să roşeşti de modestie.
Datoria ta făcută poţi să te retragi cuminte.
Doamnele-şi reiau în pace vorba lor de mai nainte.
Spune-acum dacă-ţi surâde o asemenea viaţă,
Şi de crezi că e o soartă fericită şi măreaţă
De-a lăsa acestor oameni dreptul să te umilească!
Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rană sufletească
Mai grozavă decât mila rea şi dispreţuitoare
Cu care-l privesc bogaţii din deşarta lor splendoare!
Ce? Atâta timp să cauţi dureroasa întrupare
A unei lumini de-o clipă ce-n viaţă ta răsare,
Şi din haosul de gânduri s-alegi sfintele icoane,
Că să faci frumos cu ele la boieri şi la cocoane?
Dar ar fi să te cutremuri de dezgust şi de ruşine
Când ai şti cu ce-ngâmfare, ce de sus privesc la tine
Toţi neghiobii ce-ţi dau mâna socotind că-ţi fac onoare!
Şi mai vii să-nfrângi dispreţul nesimţirii zâmbitoare
Ş-al biletelor de bancă cu ce-ai scris cu ce-ai gândit?
Cine vrei să te-nţeleagă, saltimbanc nenorocit?...
A, nu-ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate
Decât dup-o anumită şi stupidă învoială,
Unde omul i-o păpuşă, şi viaţa o spoială!
Fugi de zâmbetul făţarnic şi de strângerea de mână
A acestor măşti ce firea omenească o îngână...
Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;
Veşnică deşărtăciune ţine capătul de şfară!
Suflet înecat de gânduri sfinte şi nepieritoare,
Lasă-ţi clipele vieţii înţelept să se strecoare,
Răsărind de pe-a lor urme dungi neşterse de lumină;
Şi de vrei să-ţi deie arta mângâierea ei senină,
Ca un pustnic te închide în odaia ta săracă,
Şi dorinţelor deşerte porunceşte-le să tacă:
Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea,
Caută-ţi în ţine însuţi liniştea şi fericirea.

(Amicului meu Delavrancea)


Alexandru Vlahuţă - Şi mă-ntrebi...


Şi mă-ntrebi de te-am iubit?
Spună-ţi cît mi-ai fost de dragă bolţile cereşti şi sfinte,
Martori dezmierdării noastre.
Plîng cînd îmi aduc aminte
Cît am fost de fericit.
Şi mă-ntrebi de ce-am fugit?
Spună-ţi cît ai fost de crudă bolţile cereşti şi sfinte,
Martori infamiei tale...
Plîng cînd îmi aduc aminte Că odată te-am iubit !


(Convorbiri literare, an XIV, nr. 9, 1 decembrie 1880)

Alexandru Vlahuţă - În zile grele


Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu...
Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei.
Citeam, şi-mi păreau basme, cum se lăsau pe ţară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pământul sub ploile de vară.
Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în braţe, prin codri rătăcind,
Câte-un bătrân ce cată, din vârful unui grind,
Cum trec, mânaţi în cârduri, ca turmele de vite,
Cum trec, duşi în robie, subt bici, feciori şi fete,
Şi carele-ncărcate cu bogăţia ţării,
Şi-n urmă, cât bat ochii, în limpezişul zării,
Grămezi de scrum din toată strânsura pe-ndelete...
Citeam şi-mi păreau basme. Şi iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele;
Şi văd cum calcă lifta pământul ţării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bântuie străinul:
Să nu mai ştiu nimica de cei rămaşi acasă,
Decât că e vrăjmaşul stăpân pe soarta lor...
Gândindu-mă la dânşii, muncit de griji, de dor,
Stau în adâncul nopţii, cu coatele pe masă,
Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi, sub zloată
Moşnegi căzuţi pe drumuri, femei batjocurite
În jurul lor, copiii cu braţele ciuntite
Înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată.
Şi-atunci tresar sub gândul că prea am trăit bine;
Prea mult am râs; prea-n toate vedeam numai un joc...
Şi trebuia să vie acest năprasnic foc,
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.
Fii binecuvântată, fecundă suferinţă,
Tu ce ne eşti trimeasă de veşnica dreptate
Să curăţi neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o-ntreagă şi singură fiinţă!
M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară.
Şi-n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul:
Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul
Din care-aştepţi viaţa cea nouă să răsară.

Alexandru Vlahuţă - Ţară de pripas


Un vechi tolbaş de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neaşteptate
Stăpân peste întreaga ţară.
Din ea-şi făcu o prăvălie,
Şi ca un negustor de treaba,
Pentru că-n lume să se ştie,
Prinse-a strigă de la tarabă
Poftiţi aici!
Oricine are Obrazul fără de ruşine
Şi-o conştiinţa de vânzare...
Poftiţi să faceţi târg cu mine!
Prostie, lene, linguşire,
Eu cumpăr tot.
Veniţi aici!
Şi cei mai nărăviţi din fire
Mi-or fi tovarăşi şi amici.
Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoateţiitorul,
Măriri, averi...
Să vie-ncoace
Toţi trântorii ce le duc dorul!...
Aşa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Şi muşteriii vin de zor.
În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari,
Câţi oameni fără capatâi
N-ajunseră milionari!
Veniţi şi voi, străini calici,
Şi strângeţi tot ce-a mai rămas!

... . . . . . . . . . . . . . . .

Ce să mai faci?
Ce să mai zici?
Sărmană ţară de pripas!

Mihail Eminescu - Publicistică - Opere XIII

MIhail Eminescu - Publicistică - Opere XII

Mihail Eminescu - Publicistică - Opere XI

Mihail Eminescu - Publicistică - Opere X

Mihail Eminescu - Publicistică - Opere IX

Rodian Drăgoi - Cineva măsoară lumina din mine


Înnebunesc copacii de-atâta dimineaţă
şi drumurile curg încet spre râu

cineva măsoară lumina din mine
câmpia bate din aripi de grâu

apoi se dezbracă de cuvinte cuvintele mele
rădăcinile zilei rămân în calendar

pădurile intră în casă
cine a făcut întunericul atât de amar?

Traian Furnea - Scrisoare mamei

 
Prin lumina zmeurie
A unei veri aproape sfârșite
Aș vrea să mă întorc acasă
Mamă
Plin de bani și alături
Cu cea mai frumoasă fată din lume

Și tu să fii mândră
Și puțin fâstâcită
Te știu eu bine

Dar vezi
Eu sunt sărac și slăbuț
Port ochelari și umblu ntruna trist

Iar peste toate astea tu îmi spui
Că umblu puțin aplecat înainte
Ca moșii

Ăsta sunt mamă
Ce naiba să fac
Așa că n am să pot veni acasă nicicând
Plin de bani și alături
Cu cea mai frumoasă fată din lume

Prin lumina zmeurie
A unei veri aproape sfârșite
Și tu să fii mândră
Și puțin fâstâcită
Te știu eu bine

Cea mai frumoasă fată din lume
Va merge cu altul acasă


din volumul Niște poezii, Editura Eikon, 2013, ediție, cuvânt înainte, note biobibliografice de Iulian Boldea)

Marin Sorescu - Echilibru


Totul trebuie măsurat riguros,
Nimic să nu ne scape,
De la fluturii din jurul sufletului
Până la golul unde se pierd privirile
În gol
Totul - cântărit cu grijă.

Astfel, îngrămădesc pe un talger
Cărţi şi frunze, orice,
Firele de praf care zboară liber prin camera mea
Le suflu cu multă măiestrie
Să se depună exact.

Pe celălalt talger mă aşez eu
(Deşi nu mai voiam să mai fac nimic,
De răsunet mondial),
Dar îmi lipsesc, iată, încă multe fire de praf,
Multe raze îmi lipsesc, ca să fie un echilibru
Să se ducă vestea.

Mihai Ursachi - Triplu poem pentru batrânul porcar Garibaldi


I. Redeşteptarea imaginii lui

Atât de târziu, şi cenuşa
din sufletul meu, dintr'al tău...
Mai trec şi acum pe sub zidul cu uşă,
în mahalaua adâncă, Ţicău.

O, înnecat în narcoza salcâmilor mari,
aproape-am uitat de ceasornicul vechi cu nisip
din odăiţa din zid a bătrânului nostru porcar
pe care îl poreclisem Chrysip,

deşi el era propriu-zis Garibaldi, din pricina bărbii
patriarhale, a pălăriei şi-a isteţimii
ce-o arată în instrucţia porcilor lui nărăvaşi precum cerbii
şi imaculaţi precum serafimii...

Trăia deci în zidul în care avea o chilie
şi ceasul de care ziceam, cu nisipul, cenuşă,
şi porci peste tot, incredibil de mulţi, cam o mie,
unii imenşi, alţii mici, peste dânsul, pe stradă, căci uşa

din zid stătea veşnic deschisă...
El îi iubea, "feţii tatii", căra ne'ntrerupt "lături caldi",
plătea pentru dânşii impozit, avea pentru toţi "ricipisă",
bătrânul porcar Garibaldi.

II. Descrierea plină de tristeţe şi de înţelesuri a morţii lui

"O gaură'n marele zid nu se poate,
i-au spus, o vizuină, un gol în cetate;
mîine în zori să fi părăsit acest jalnic defect
în care trăieşti. Zidul nostru va trebui să devină perfect."

A înţeles, n'a'nţeles... Şi-a hrănit purceluşii
că întodeauna, i-a spălat până noaptea târziu,
a scos mai pe urmă un şip
colbăit, cu rachiu,
şi-a stat toată noaptea'n deschiderea largă a uşii
privind mahalaua adâncă Ţicău. În mână ţinea ceasul lui cu nisip.

Când goarnele clare cântară în zori,
veniră cu sculele lor:
şapte meşteri mari
calfe şi zidari.
Făcură mortar
din nisip curat
care l-au aflat.
Cumpăna dreaptă şi plumb
să nu iasă zidul strâmb.
Cancioace, mistrii,
agere-argintii,
de la temelii
înaltei zidiri,
sântei monastiri.

III. Inscripţia pe zid, în locul unde nu se va mai deschide nicicând
uşa bătrânului porcar

În zidul acesta enorm în care cândva a fost uşa,
odihneşte de-a pururi porcarul şi porcii lui; cu toţi sublimii,
s'au prefăcut hăt de mult în cenuşă
dar umbrele lor sunt în ceruri şi împreună cu serafimii

hălăduiesc prin toloacele veşnice.


Mihai Ursachi - Proiecte primăvăratice


Visul nostru era
(o, din naivitate
nici nu bănuiam că o mulţime de lume
se gândise mai înainte la asta)
visul nostru era să deschidem
un pension pentru fluturi.
Născoceam felurite metode
educative, tu te pierdeai în detalii
cu privirea la avantajele orei de dans în formarea
graţioasei deprinderi de a plana prin livadă.
Eu voi preda limbi străine şi instrumente
precum clavecinul, viola da gamba şi cornul.
În privinţa chestiunilor practice să nu avem grijă:
tu te pricepi
la dulceţuri şi din rochii mai vechi, prăfuite,
ştii să faci bluze uşoare şi colorate ca florile-n mai.

Acesta era visul nostru, să deschidem
un pension pentru fluturi;
şi din naivitate nici nu ştiam
că o mulţime de lume se gândise
mai înainte la asta.


(Diotima, 1975) 

Mihai Ursachi - Poemul de purpură (fragmente)

.............

VI. Jocul

Iubito, hai să ne jucăm
de-a Ildiko și de-a Attila.
Acesta'i cortul meu de blăni
în care te-am adus cu sila.

Dar jocul nu'i adevărat,
vedem fantasme ca nebunii,
a fost odată-un împărat...
Nuntașii-aceștia nu sunt hunii.

Iubite, oare pentru ce
e-atât de roșu acest fluviu?
Și numele lui care e?
Iubito,-acesta e Danubiu.

Iubite, oare frații mei
dorm liniștiți în roșii ape?
Și oare tata e cu ei?
Iubito, vino mai aproape.

Iubito, toate au trecut,
să'ți spun un vis din multe vise:
dar mai întâi să te sărut,
căci toate ușile's închise.

Părea că-am fost copii cândva
în verdele Septentrion
și doica noastră ne citea
din cartea lui Marcel Brion.

Că ne jucam un straniu joc,
un joc cu flăcări și cu sânge;
iubite, dă'mi acum te rog
pumnalul tău, ceva mă strânge.

Să ne jucăm un joc frumos,
ce se va scrie în istorii
... Deasupra pustei colbul gros,
și lung se tânguie cocorii.


VII. Confesiunea autorului: slăbiciunea sa în fața lumii, a trecerii vremii și a Poemului de purpură

Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.
Adeseori spune:
”O, slăbiciune,
numele tău este artă.”
Fiind deci atât de ridicul și slab, întreprinderea lui e deșartă,
întocmai ca a zidarului, fratele său,
care a vrut să clădească o piramidă'n Țicău.
Dar mai cu seamă,
ora îi pare târzie, și mult îi e teamă
că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste.
Deci plin de mâhnire el vă propune această poveste:

VIII. Bătrânii cronologi

Doi inși stăteau de foarte multă vreme într'o zidire fără porți; ei nu știau de câtă vreme ședeau acolo, deși numărau cu meticulozitate fiecare zi care trecea și, cu ajutorul calendarului digital al călugărului Damaschin, calculaseră exact toate sărbătorile și datele mai importante pe multe mii de ani. S'ar putea spune că deveniseră specialiști în cronologie, căci știau cu precizie pe ce dată căzuseră Paștile în anul 1054, și dacă ziua aceea din 1453 fusese o joi sau o vineri; visul lor era un calendar complet pe șaisprezece mii de ani.
Uneori ziceau: 24 aprilie 11007 va fi o marți înaintea Floriilor.
Și totuși n'ar fi putut spune de cât timp ședeau în încăperea aceea, deși își aminteau precis ziua venirii lor acolo, precum și numărul exact de zile care trecuseră de atunci.
Târziu de tot ziseră: calendarul complet pe șaisprezece mii de ani e făcut, din oscioarele degetelor noastre, și știm precis că de azi în șaisprezece mii de ani va fi o marți înaintea Floriilor.
Dar în clipa aceea unul din ei oftă și zise: iată, acum eu am să mor, păstrează tu cronologia.
Iar celălalt: și eu simt că mor.
Apoi, privindu'și încheieturile mâinilor mumifiate, cu pielea ca pergamentul, pe care se aflau însemnați cu minuție cei șaisprezece mii de ani, muriră amândoi. Era într'o marți înaintea Floriilor.

IX.

Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat.

La picioarele tale, iubito, prunul sălbatic a înflorit,
colina întreagă e semănată de îngeri cu florile
ce s'au numit imortele. Din inima mea
un mac de câmpie s'aprinde o dată pe an. Este noapte,
și la picioarele tale iubito, prunul sălbatic a înflorit.

Marea adânc priveghează tăcerile albe în care
s'a înecat graiul nostru, iar luna, ca'n vechile sfinte poeme
duminează zidirea în formă de crin. Un crin cugetând,
astfel am fost și-am trecut noi pe țărmul acesta
la marginea mării. Universul întreg e un crin.

Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat.


.............


din volunul "Poemul de purpură și alte poeme" (1974)

Mihai Ursachi - Originea şi destinul unei haltere de modă veche


Se pare că masiva halteră strămoşească
s-a condesat din factori cândva imponderabili;
fapt e că nici cu gândul nu poate s-o urnească,
vocaţia astrală găsindu-l incapabil.

Încât el stă pe vine, legat de inerţie
c-o funie anume prea scurtă; ghemuit,
cloceşte umilirea ironică ce ştie
că-i parte integrantă din textul stabilit.

Ci-n clipa hotărârii, mirabila balistă
irumpe şi preface tăcerea-ntr-o ghiulea
plasată pe o curbă cerească ce persistă
cu-atât mai mult în sfere, cu cât a fost mai grea.

Mihai Ursachi - O viaţă bogată


De jur împrejur nălucire de ape,
răstoace rotunde şi rotitoare
şi glasul de îngeri răzbate aproape,
din care izvoare, din care izvoare...

Acuma din nou mă opresc la fântână,
am fost noi pe-aici, am mai fost noi vreodată,
un om rătăcit c-o pribeagă străină...
am duce-n adâncuri o viaţă bogată.

Acolo-s palaturi verzui şi tăcute,
cu turnuri de apă, statui de rusalce,
făcliile ude şi pletele ude,
verzuile plete de alge.

Mihai Ursachi - În adâncuri


Pogoară-te
dintru adâncuri
dă-mi hotărâre
că nu e nimic
în adâncuri...
că ochii ah ochii
nu ţin nimic
în adâncuri...
cum în oceane
nu pot să fie
ruini şi armade...
că nu e nimic
decât pletele blonde
care-s nimic...
că nu e nimic
în adâncuri
nimic.


Mihai Ursachi - Flanela


Îţi aminteşti desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi şade
ca o armură de smalţ, ştii tu, în seara
când ne porniserăm împovăraţi de garoafe şi iasomie
către Ierusalim…Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine ( ca să avem pe drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrenţuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu,
până ce-a fost absorbită prin pori şi s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
şi în schelet,
iar ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut.
De ce încerci să negi,
de ce pretinzi că nu ştii ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,
de ce pretinzi că n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?

Mihai Ursachi - Din reveriile domnului R.


Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnişoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existaţi, domnişoară”.
La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:
„aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi”.
Dar imediat, încercând să repare greşeala, a spus,
şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară”.
Înţelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
şi devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi”.
Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înţelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
şi intenţiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara
i-ar datora cât de cât existenţa),
că din aceasta reiese un fel autarhic
şi solipsist de a fi, în sfârşit, se făcuse ridicul.
Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum,
domnul R. fiind o persoană, domnişoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăţie, de apartenenţă
la aceeaşi familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Şi după o pauză, în care roşi:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existenţa e genul suprem şi inexistenţa
există, atunci inexistenţa e existenţă, deci
nu există şi, în consecinţă...”
Aici domnişoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în uşoara-nceţoşare a serii aşa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăşi vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăşi
am uitat să iau picăturile”.

Mihai Ursachi - Cîinele Miriapodis


Un somn adânc, nerăzbătut de glasuri, de umbre
şi nici de zborul vreunei păsări.
Doar cîinele Miriapodis
îmi dă tîrcoale subţire şi lung,
dar el nu există.
Cîinele Miriapodis
e doar o vagă amintire
despre bănuiala destul de obscură
că undeva printre arbori există un fel de pădure.
Dar cîinele acesta atît de'ndoielnic,
cu toate că mişună - urechelniţă lungă
pe la picioarele mele,
cîinele Miriapodis
nici nu există.

Doar apa în veci stătătoare a somnului.

Mihai Ursachi - Aşa grăit-a


"Cât timp vei avea vreo umbră de speranţă,
să nu speri nimic; ci doar atunci când
cu adevărat
vei uita ce-i speranţa, poţi începe
să speri. Şi de îndată
pentru tine nu va mai fi vreo speranţă."

Astfel îmi spuse Demonul, şi
plin de nădejde
lăsai orice speranţă când am intrat acolo.


(preluată din "Nebunie şi lumină" ed.Nemira/1998) 

Mihai Ursachi - Casa


Îţi mai aduci aminte de casa noastră,
Singuratică, nuci şi castani ancestrali ascunzându-i
Zidirea imaculată...
Iar către scările albe
Erau două şiruri posomorâte de brazi.
Zidire înaltă şi zveltă, un templu de spumă,
Sau mânăstire...
Semne ciudate împodobeau frontonul ionic
Pe care ar fi putut exista o inscripţie
Neconcepută...
Pe sub ferestrele-nalte cu gratii
În umbră creştea margarintul - floarea cu lacrimi
A celor de dinăuntru...
O, casa noastră de visuri,
Pe dinăuntru n-o cunoşteam,
Pe dinafară n-o pricepeam...
Casa aceea aşezată în locul
De nicăieri, sub nuci şi castani,
Casa aceea cerească, desăvârşită, inexistentă...

În ceaţa adâncă, durere şi spaimă,
Şi câtă iubire, şi câtă iubire..
Îţi mai aduci aminte?



Rodian Drăgoi - Scrisoare către Dimitrie Stelaru


De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre
cenuşa dintre noi a dat în floare
îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi
sunt străbătut de-o rană călătoare

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud
cum te caută planetele pe care ai trăit
acum e primăvară vin mugurii pe jos
spre satele pe care le-ai iubit

sălbatec ninge-n casa în care te aştept
s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios
mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta
lângă un foc cu flăcările-n jos

şi umbra mea e leoarcă de sudoare
spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag
aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru
o namilă de greier s-a aşezat în prag.



George Almosnino - Şi somnul ca drumul


poate că apa s-a încălzit în pahar
dar afară plouă
şi somnul îmi aduce aceeaşi nelinişte
ca drumul
până la fereastră sunt o sută de ani de-ntuneric
până la unghiile mâinii
o oră de dragoste
poate că apa o să-ngheţe-n pahar
mai devreme decât ne gândim
dar nu ştiu decât
să mă rostogolesc din pat
până la piciorul mesei

mi-e frică de scaunul acela
pe care mi-am pregătit
hainele de duminică


(Din vol. "Nisipuri mişcătoare" - 1979)

Rodian Drăgoi - Cad pene de înger pe umerii mei


Cad pene de înger pe umerii mei
În mine-acum se face seară
şi-ncepe să ningă sălbatec în miei

tu iartă-mă că am rămas aceeaşi greşeală
cad pene de înger pe umerii mei
cu ochii respir moartea unei ape
cămaşa mea refuză să-mbrace o părere
prin părul nimănui ard păsări despletite
şi jarul din mirese neîncetat mă cere
luna îneacă fântânile în iarbă
încă un cuţit singurătatea-şi ascute
pe limba mea pădurea acum o să se culce
o piatră fierbe-n sine şi-mi face semne mute


Veronica Micle - CUPRINS




  1. Veronica Micle - Pasăre cu pene albastre
  2. Veronica Micle - Am plecat...
  3. Veronica Micle - De Ce-ţi Mai Numeri Anii…
  4. Veronica Micle - Frumoasa, sfânta poezie
  5. Veronica Micle - Nu plânge
  6. Veronica Micle - Sunt Lăcrimioarele-nflorite…
  7. Veronica Micle - Singură
  8. Veronica Micle - Biografie
  9. Veronica Micle - Povestea Lăcrămioarelor - Video
  10. Veronica Micle - Poesii - Ediţii rare

 

Veronica Micle - Pasăre cu pene albastre


Pasăre cu pene albastre,
Martoră iubirii noastre,
De-i sfârşi cântarea ta,
N’asculta ce-mi spune mie,
Dragul meu, căci cine ştie
Dacă mâni nu m’a uita.

Râule cu apă lina
Şi curat ca o lumină,
Cât ne vezi de fericiţi,
Starea noastră n’o răsfrânge,
Mâine poate noi vom plânge
Şi-om fi veşnic despărţiţi.

Iar tu lună, dragă lună,
Tu a nopţilor cunună,
Să nu spui că ne-ai privit.
Poate mâni a tale rază
N’ar putea măcar să crează
Că vreodată ne-am iubit.


Veronica Micle - Am plecat...


Am plecat făr’ de căinţă
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta fiinţă,
Ca să uit al tău amor.

Şi plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplarii,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.

De-am mers mult pe-acea cărare
Nu mai ştiu de-atâta chin
Căci cu dor şi disperare
Îndărăt la tine vin.

Veronica Micle - De Ce-ţi Mai Numeri Anii…


De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân
Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,
Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţa ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti
Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;
Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc
Viaţa ta pustie şi fără de noroc!

Veronica Micle - Frumoasa, sfânta poezie


Frumoasa, sfânta poezie,
Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu
Pe dulcea ta zadarnicie
Cât pret a pus sufletul meu.

Cât îmi parea ca sunt de mare
Ca idol eu mi te-am ales,
Cu ce avânt si adorare
Prinos adusu-ti-am ades.

Adânca mea cucernicie
De mitul tau când s-a legat,
Pe dulcea ta zădărnicie,
Sufletu-mi jertfa ţi l-a dat.

Veronica Micle - Nu plânge


Nu plânge că te dau uitării,
Şi nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Şi ceasul bunului rămas.

Se rupe-un lanţ plin de tărie
Ca firul cel mai subţirel;
Când soarta vrea aşa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.

Şi nu mai e nimic în stare
Să-ntoarcă vremile-napoi
Şi-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,
Rămâi cu suflet liniştit…
Un dor se duce şi-altul vine
Şi vei uita că te-am iubit.

Veronica Micle - Sunt Lăcrimioarele-nflorite…


Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!

Nichifor Crainic - Darurile pământului 1908




Dimitrie Stelaru - Ora fantastică




Cezar Petrescu - Întunecare 1930






Proverbe şi zicători - prefaţă de Geo Bogza şi 20 linogravuri cu autograf de Perahim












Stelian Constantinescu - Schiţe din Norvegia - 1920 - coperta de Nicolae Tonitza







Petru Creția - Zidul


Ne-am dus singuri, cu piciorul, cu corăbii,
Am trimis soli şi iscoade,
Am făcut tot ce-am putut:
Pretutindeni, la capăt, era un zid
Înalt.
De fapt ştiam dinainte, dintotdeauna de el,
Dar oare robii nu ştiau, fugind, că vor fi prinşi?
Iar noi, nerobi fiind, ştiam ceva mai mult,
Ştiam de ce e zidul şi de când şi până când,
Dar nu de asta ne păsa,
Căci cine poate oare îngrădi lucrarea minţii?
Şi-am hotărât atunci
Să facem tot ce poate fi făcut
Între acele ziduri mari
Ale acestei îngrădiri care se află
Totodată ilegitimă şi necesară,
Mai trainică şi mai precară decât noi,
Zidul înalt.
Şi astfel am dat curs
Unei anume forme de viaţă,
Dând zidului acesta acest sens:
Că îngrădeşte, după drepte legi,
Ceva ce este liber prin esenţa sa,
Ceva din care însuşi zidul e făcut.
Şi, trecător fiind lucrul acela,
Este mai trainic decât vremea sa
Şi, în puterea sorţii, august.