Petru Creția - Zidul

Ne-am dus singuri, cu piciorul, cu corăbii,
Am trimis soli şi iscoade,
Am făcut tot ce-am putut:
Pretutindeni, la capăt, era un zid
Înalt.
De fapt ştiam dinainte, dintotdeauna de el,
Dar oare robii nu ştiau, fugind, că vor fi prinşi?
Iar noi, nerobi fiind, ştiam ceva mai mult,
Ştiam de ce e zidul şi de când şi până când,
Dar nu de asta ne păsa,
Căci cine poate oare îngrădi lucrarea minţii?
Şi-am hotărât atunci
Să facem tot ce poate fi făcut
Între acele ziduri mari
Ale acestei îngrădiri care se află
Totodată ilegitimă şi necesară,
Mai trainică şi mai precară decât noi,
Zidul înalt.
Şi astfel am dat curs
Unei anume forme de viaţă,
Dând zidului acesta acest sens:
Că îngrădeşte, după drepte legi,
Ceva ce este liber prin esenţa sa,
Ceva din care însuşi zidul e făcut.
Şi, trecător fiind lucrul acela,
Este mai trainic decât vremea sa
Şi, în puterea sorţii, august.