Alexandru Vlahuţă - Pe deal

Pe cer câţiva nouri încă, palizi, zdrenţuiţi de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pământ umbra lor moare.
Sus nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoşi, se pierde.
Stâncile îşi scot din dealuri a lor frunţi îmbătrânite;
Iar pe vale-şi duce gârla undele-i neliniştite.
Stânca zice gârlei: Spune-mi, pentru ce eşti trecătoare?
Pentru ce, şi zi şi noapte, şi pe lună şi pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum râd de vreme şi de zboru-i necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vârf, şi eu
Dorm pe căpătâi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
Tu, răspunde gârlă stâncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viaţă. Dormi. Eu sunt neadormită!
Şi port grai în a mea undă, şi din leagăn la mormânt
Merg, şi-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate câte-s pe pământ,
Şi că totu-i trecător!