Mircea Micu - Acasă, toamna

Nici nu mai simt, nici nu mai văd
Pădurea-i toată un prăpăd

Mestecenii cu presimţiri
Se zbat în vânt ca nişte miri

Peste grădini un fum ciudat
Stăruie greu ca un oftat.

Mama-ntr-un colţ zâmbeşte stins
Ca un cireş de ani învins.

Durerea nu pot să mi-o sting
Şi tac şi nu vorbesc nimic.

Înstrăinarea şi-a înfipt
În piept cuţitu-i de argint.

Dar ştiu că taina asta grea
O înţelege numai ea.

Nu-i mai simt, nici nu-i mai văd,
Pădurea toată-i un prăpăd...