Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfîntă
ca pe un cer de cîntec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncîntă.
Şi-am întîlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pămînt edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămîi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pămîntul, dar pace n-am găsit.
Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.
Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întîlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.
Trecea pe-o cărăruie întîmpinînd batjocuri,
lăsînd să-i rupă cîinii din haină cîte-un fald.
Urca pe colţi de stîncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.
Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.
M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strîns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
cînd am privit prin zdrenţe cutremurat de plîns.
Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.
-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povară de osîndă sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…
-Dar tu, vorbi străinul, urcînd încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
-Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
-Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…
