Veronica Porumbacu - Tăcerea

Nu sunt niciodată văzută.
Nu mă simţiţi niciodată.
N-am vocea clară a trompetului
sunînd asaltul cetăţii.
Sînt doar căldura imaginii
ce-o poartă la piept ostaşul.
Nu sînt orchestra bogată în viole, nici orga.
Sînt ecoul din sala concertului,
după ce ultimele aplauze s-au stins, şi luminile
rare îşi povestesc, retrăind bucuria.
Nu sînt ploile primăverii cu toane ciudate,
sînt aerul respirat de cel dintîi fir de iarbă
şi lumina de apus la căderea ultimei frunze.
Nu sînt patima
care-şi strigă vecia de-o clipă -
sînt ceea ce rămîne din dragoste,
subînţeleasa poezie a ploii mărunte şi sure.
Nu sînt marea ce-adună în palme
legănări sidefate.
Sînt tăcerea unde se coc în afund
cuvintele toate.