Leonid Dimov - Vis cu bufon

În laptele dimineții aceste
Din orașul climateric cu însușiri alpestre
Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină
De culoarea lor întunecată
Pentru prăjiturile de ciocolată,
Roz, cu scame de tăciuni
Pentru prăjiturile de căpșuni,
Verzui și galben un pic
Pentru prăjiturile cu fistic
Şi așa mai departe.
Eu mă gândeam, bineînțeles, la moarte
Când a intrat sunând din clopoței, pe rotile,
Bufonul unui rege mort cu zile,
Mort subit
Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
Și pe dinăuntru și pe dinafară,
Un vulpoi de cârpă cu coadă ușoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
Era - dacă vreți - o filosofie.
Toată lumea se făcea că nu-l ştie,
Că nu-l vede când se strâmba-n spate
Şi presăra boare tulbure pe lingurițele plate...
Am început atunci să mănânc în cascade
Cataifuri, baclavale, rulade,
Simțeam în juru-mi umede boturi,
Înghițeam în neștire bezele, pișcoturi
Şi creșteam, mă umflam ca un aerostat
Cu bube dulci și diabet zaharat,
Acolo în munții limpezi în zarea zmeurie
La masa pătrată din cofetărie.

Leonid Dimov - Să fie iarnă

Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adânc,
Mânând în turme zei, menandri, eve
Şi cavaleri cu lire la oblânc,

Cum se lipesc cu toţii de oglindă
Să treacă dincolo cât mai curând,
Cum creşte jalea-n tagma suferindă
A chipurilor în amurg plăpând,

Cum nasc apoi năluci în cavalcade
Gonind uşor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populând estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg,
Ori şuieră preziceri şi colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg.


Din volumul Versuri, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti 2000

Leonid Dimov - Nostalgică

Tăiaţi, departe, scânduri cu proaspete răşini
Să treacă după-amiaza prin dinţi de fierăstraie.
Atunci, ciorchini de coacăz, sub garduri, la vecini
Vor tremura din umbră că vrejul li se taie

Şi iar va-ntoarce poarta bineţe automate
Când vor intra strămoşii cu oase străvezii
Cum învăţăm, să vază, materiile toate
Zâmbind pe la ferestre, ca şi când ar fi vii,

Va fi cu ei şi unul atât de gri , de vechi,
Că lune răsucite la fiece mişcare,
Purtate, verzi, prin curte şi trase în perechi
Or să se-aşeze, strâmbe, prin pomi, în chip de floare

Leonid Dimov - Să fie iarnă

Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adânc,
Mânând în turme zei, meandri, eve
Şi cavaleri cu lire la oblânc,

Cum se lipesc cu toţii de oglindă
Să treacă dincolo cât mai curând,
Cum creşte jalea-n tagma suferindă
A chipurilor în amurg plăpând,

Cum nasc apoi năluci în cavalcade
Gonind uşor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populând estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg,
Ori şuieră preziceri şi colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg.

Leonid Dimov - Vis cu levitaţie

M-au privit un străvechi scatiu,
Lupul galben, mielul zmeuriu,
Sticla de rachiu atât de roş,
Din icoană-n anteriu, un moş
Astăzi mai departe ca oricând
Şi s-au şters chelălăind în gând.
Mută-ţi gândul şi-l întoarce mut
Spintecat în cinci, suit pe scut
În triumf de abur stins la Roma,
Romul când îşi fumegă aroma.
Mi-a căzut în lacrimă o geană.
Simt o înmuiere de consoană,
Pântecul imens ca un balon
Sus, peste oraşe de carton
Colorat, mă poartă: în bocanci
Mestecând alviţă de doi franci.
Ce vă tot zgâiţi iloţi avizi
Vi se vor prăji-n tingiri guvizi,
Vin ultramarin vi se va da
Azi la prânz, lăsaţi-mă aşa
Să plutesc cu scrofule, cu oase,
Peste mese-n curte, peste case.

Leonid Dimov - Dostoievskiană

   
Am văzut cum s-a înecat
O fetiţă mică, din greşeală.
Era toamnă. Cerul pudrat
Cu scamă tulbure şi glacială.
Ruginiseră ierburile pe mal,
Nici ţipenie în ţinut.
Atârnau cârpele vertical
Departe, pe şlepul neprevăzut.
Şi-un hohot de râs s-a auzit
De parc-ar fi fost ascuns cineva
Prin tufişurile de bronz coclit
Întinse dincolo de şosea.

Leonid Dimov - Pescuit

Târg văruit, cu livezi în vâlcea,
Am plutit iarăşi deasupra ta.
Era dimineaţă. Spre cetăţui
Urca de pe şlepuri fum albăstrui,
Arinii adunau de lumină mată
Solzii Dunării iviţi dintr-odată.
Am cules tulipe prin curţi, şi vâzdoage,
Am privit cum dorm elcve-n iatace,
Cu pulpe plăpânde de chihlimbare,
Am intrat în cămări, în hambare,
Din pod în pod, din casă-n casă,
Până la ultima uşă rămasă ;
Eram, când i-am împins ivărul, gol,
Pe umeri cu undiţe şi prostovol.
Coborât-am râpa printre răzoare
La apa cu lintiţă zâmbitoare...
Acum adunăm într-o neagră bască
Mrene trandafirii care cască.

Leonid Dimov - Descripţie

Pătrunde zgomotul pe străzi deşarte,
Întâiele tramvaie s-au urnit,
Fug suflete de gospodine moarte
S-aprinză-n zori maşina de gătit,
Ghirlande de aramă peste case
Şi sus, deasupra, tub de cauciuc:
Să iasă, al stăpânilor de oase
Iz acru ce metehnele produc.
Or, iată, dimineaţa hoţomană
Mânjeşte negricios şi rozaceu
Cu pete de grăsime şi tocană
Veşmântul verde al lui Dumnezeu.