Ştefan Augustin Doinaş - Acum

Acum, că mi-a fost dată la o parte
albeaţa de pe ochi, aceea care
mă făcea să nu mai văd adevărul,
pot să aştept în deplină linişte.

Clipele şi-au recucerit nisipul
uitat in clepsidră, iar sicofanţii
au devenit de prisos. în suflet mi
s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă
loc apocalipsa. Dar uguitul
cătorva guguştiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile aşteaptă pustii.
Un fulger brusc imi oferă-n zigzag o
scăriţă pe care încep să cobor.

Joi, 16 mai 2002, orele 18.30
Ultima poezie a lui Doinaş

Ştefan Augustin Doinaş - Astăzi ne despărţim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

Ştefan Augustin Doinaş - Există

exista
o multime de chipuri
in care n-am sa te pot pastra

exista
milioane de cuvinte
ce-mi vor putrezi in ureche

exista
o iarba
care se va da la o parte
ca tu sa poti creste
necontenit alta

fii
zi de zi
binevenita!

Ştefan Augustin Doinaş - Doar tu

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

Ştefan Augustin Doinaş - Urma

Mi-e sufletul ca marea ce-adesea impresoara
o urma nevazuta de nimeni in nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseara?
Sau numai prevestirea, prezenta fara chip
a unui zeu ce-asteapta sa se-ntrupeze? Cine-i
atat de bland si tainic sub vantul miscator,
si-n stare sa imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversa a fetei tuturor?
Ma cuibaresc ca valul in ea, ma strang, ma-nghesui,
ma las sorbit ca spuma de-un element poros
si modelez in soare o clipa intelesu-i
secret, spurcat de pasari si talmacit pe dos.
Innebunit de luna, orbit de suflul marii,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al intamplarii,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui …

Ştefan Augustin Doinaş - Marea

El cântă pe ţărm. Perfida,
unda mării s-alintă.
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă - şi sunt a ta...
Marea chicotea: - Ha! Ha!...
Şi-a sărit în apă fata.
Unda mării, înspumată,
doar atâta aşteptă.
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă.
El o caută-n zadar:
trupul ei mereu îşi pierde
în argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iată - atingând nadirul
sânii goi şi trandafirul.
Dar cu mâna prin safire
pescuitu-i o poveste
fără margini, ca şi marea.
Consumată-n strălucire,
ziua nu le-a dat de veste
să-şi consume-îmbrăţişarea.
E târziu. Când - beat de dor -
el o prinde şi-o sărută,
unda mării scade, mută,
tremurând în jurul lor.
Unde-s ţărmurile?... Nu-s.
Doar azurul jos şi sus,
clatină pe valuri creţe
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc.
Oşie de vis a lumii,
ei - în linguşirea spumii -
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc.
Numai ei nu mai sfârşesc
sărutarea cea din urmă.
- Prinde-mă şi sunt a ta,
murmură apa lividă.
Iat-o prinsă! Dar a cui e?
Unde-i sprinţena silfidă?
Unde-i cel ce-o caută?
Joacă apa amăruie
neagră-vânătă-verzuie. . .

Ştefan Augustin Doinaş - Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Ştefan Augustin Doinaş - Mistreţul cu colţi de argint

Ştefan Augustin Doinaş - Biografie

Ştefan Augustin Doinaş (pseudonimul lui Ştefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa din judeţul Arad, "într-o casă de oameni înstăriţi" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Simandan, din care vom mai cita în acest c.v.). împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinţii mei au fost declaraţi chiaburi, în fond erau proprietarii a 16 ha de pământ!").

Viitorul poet urmează şcoala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o şcoală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul "Moise Nicoară" la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crişan, profesor de matematici"). Profesorul de română care îl cucereşte pe tânărul venit de la ţară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).

Încă din liceu, Ştefan Augustin Doinaş citeşte poezie ( Vasile Alecsandri, Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc, dar şi Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephan Mallarme ) şi critică de poezie ("Menţiunile critice ale lui Perpessicius - alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").

În toamna lui 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicţie maghiară - şi se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează şi cursurile de la Litere şi Filosofie.

În 1944 se şi transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga la istoria culturii, pe Liviu Rusu la estetică, pe D.D. Roşca la istoria filosofiei şi la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar, alături de I. Negoiţescu, Radu Stanca, Ion D. Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ş.a.

În 1948 absolvă facultatea şi se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Halmagiu, în continuare la Gurahonţ, în total şapte ani de profesorat. În această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus şi fiii săi, un ciclu de sonete intitulat "Sonetele mâniei". În timpul studenţiei clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre componenţii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu şi a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viaţa în 1942.

A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câştigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor pentru convingerile sale.

Ştefan Augustin Doinaş a reuşit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul "Cartea mareelor", în care trecea de la baladă la o poezie cerebrală. A teoretizat alături de alţi poeţi membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special Radu Stanca) estetica baladei în poezie. Alte volume, Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laocoon (1967), Papyrus (1974).

Abia în 1978 reuşeşte să-şi publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) şi Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989.

Ştefan Augustin Doinaş este şi autorul unor cărţi de eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie şi modă poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română este Mistreţul cu colţi de argint.

A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992. A murit pe data de 25 mai 2002.