Intre
numeroşii poeţi debutanţi din ultima vreme Angela Nache e o figura
aparte, as spune chiar o singuratica, atât prin modul ei de a scrie
cat si prin felul izolat si marginal in care atrait si s-a manifestat
pana acum in atmosfera letrara a oraşului sau natal, Braşovul.
Desigur
ea si-a facut o perioada îndelungata stagiul de aşteptare si de
“ucenicie”, a publicat sporadic poeme in câteva reviste
importante, dar nu s-a afiliat cu staruinta vreunui grup de poeţi ai
generaţiei sale, A “convieţuit” cu propriu-i talent intr-o
ambianta restrânsa, si-a văzut de ale vietii, cum se spune, reuşind
totuşi sa depaseasca presantele inerţii cotidiene si sa preschimbe
elanurile interioare in concreteţea verbului poetic, intr-o bogata
suita de poeme. Ceea ce a caracterizat-o de la început a fost o
anumita exuberanta vitala, un mod de a trai cu bucurie si simplitate
propria-i confruntare cu viata de fiecare zi, o trăire dublata,
bineinteles de luciditate si reflecţie, de un firesc simt al
umorului si al jocului, al replicii spirituale. Exista insa la
autoare, o vioiciune a temperamentului care atunci când se
transforma in versuri capata uneori aspectul unei “intemperante”
verbale, un soi de insistenta asupra termenilor concreţi, la care
se adaugă si un gen de construcţii sintactice mai puţin limpezi,
dificil de acceptat drept nişte formulări viabile (“Ar fi sa cant
sper fiarele-nsetate/Atat de rar potopul de pace le cuvin/Sunt
peşterile oarbe si mă asteapta goale/Cu tălpi, zdrelite umbre/Cum
de pereţi mă tin/Neimpacata boare, nestinsa rana vie/Ca strâmba
umbra-ntinsa/Pe coate ca un chin” – Cântec
de sete)
sau împerecheri de cuvinte fie prea forţate (“alte spargeri.../De
fruntea casei nervoase-n incendiul/Campului copt”), fie declarativ
abstracte ori căzute in desuetudine. Dar, dincolo de asemenea
slăbiciuni, poeta ramane ea insasi, cu dărnicie, autentica si
degajata, regăsindu-se intr-un limbaj al sau, destul de compozit, un
amestec de îndrăzneli metaforice, de formulări discursive sau
solemne, de rostiri colocviale si familiar-prozaice, totul stand sub
semnul unui nuanţat registru de stări si atitudini sufleteşti –
reacţii tipice pentru un contemporan sensibil, fragil si rezistent
deopotrivă, prins mai ales in zona comuna, de jos, a existentei. Un
poem ca Schiţa de portret ne oferă un exemplu frapant de modul
cumulativ si vioi, aproape baroc, in care autoarea isi desfasoara
energia verbala, reuşind un excelent autoportret (de fapt).
Desluşim aici nu numai autenticitatea modelului (sa fim atenţi la gusturile, alura si contrastele ce il caracterizează) ci si nişte calitati ale textului poetic de a face apel din plin la cele cinci simţuri ale noastre, astfel incat versurile se desprind, parca, intr-un spaţiu al lor, capata o atractiva materialitate (amintind nu o data de concreteţea fraged senzuala a cuvântului barbian): “Silueta elastica-n dulce lanuri, frig matasos/Fiorii frumuseţii curcubeuri pe coapsele-i/Masculin – feminine/La gat cu cravatele lui multistilate/Jeans cu centuri, şosete cu ciucuri/Grabita-ndrazneata fugind pe poante/Libera, seducătoare si vanilata, Ciripind vii refrene-n strada/Unde-si cumpăra nasturi, fermoare de argint/Ajunge la repetitii/Bate la maşina de scris/Aranjeaza carliontii unei clase de pici/Iubindu-I supuşi mângâierile, spusele..../Protejează calde mancaruri/Poate număra perle, dantele, perdele/Poate naşte si-odată cu pruncul/Adoarme-n cetatea strict verticala../Ce mai cutează ne mai spun alte/Cateva umbre subţiri, chipu-i vesel, serios,/Mereu mai fantastic, imprevizibi/In flanela-i gri, cu centura din piele de crocodil/Bluze din albe mătăsuri, in ciorapii gri-argintati/Ai timpului,/Vii si elastici!”.
Poeta isi continua si in alte poeme portretul, infatisandu-se cu aceiaşi bunavointa amuzata drept “eroina” diverselor ocupaţii, cotidiene, familiare, obişnuite, o “eroina” activa, traversând cu naturaleţe bucuria si tristeţea, elanurile, îndoiala, neliniştea, nostalgiile vitaliste. Iată inca un exemplu in acest sens, unde cuvintele participa la o adevărata jubilatie a trăirii, iar banala realitate capata brusc un impuls catre fabulos: ”Tanara visează-n casa o lumina de matasa/Cum salvează din declin o bluzita de satin/Spala vase , rufe spală-n pantalonii de fatala/Agreabila si supla generos in pod hurduca/Melancolica, activa, inspirata, reflexiva/Isi lipeşte-n frunte stele, minuscule, efemere.../Dintr-o data ca impuns/Podul a pornit-o-n sus/Cu-al sau înger presupus/genunchiat intr-un surâs (Ea). Daca la început poeta poseda din plin harul de a crede in iluzii si se vede pe sine ca pe o printesa/cenusareasa, fericita in atmosfera oarecum sfidătoare a propriului ei basm, dupa un timp mirajul se spulbera, încet, încet si eroina descoperă ca se afla dincoace de “apele” oglinzii in care si-a închipuit ca vieţuise, simte o anumita deruta a sentimentelor, percepe ‘Trezirea” in fata obiectelor si starea ei se transforma “intr-o singura lacrima lunga” (Cat inca...). Jocul amăgirilor si îndoielilor, in contrast cu momentele d plenitudine si elan, se continua in alte câteva poeme de aceiaşi factura concreta, dense de imagini iradiant simbolice. In Fiat lux citim astfel de versuri:
Desluşim aici nu numai autenticitatea modelului (sa fim atenţi la gusturile, alura si contrastele ce il caracterizează) ci si nişte calitati ale textului poetic de a face apel din plin la cele cinci simţuri ale noastre, astfel incat versurile se desprind, parca, intr-un spaţiu al lor, capata o atractiva materialitate (amintind nu o data de concreteţea fraged senzuala a cuvântului barbian): “Silueta elastica-n dulce lanuri, frig matasos/Fiorii frumuseţii curcubeuri pe coapsele-i/Masculin – feminine/La gat cu cravatele lui multistilate/Jeans cu centuri, şosete cu ciucuri/Grabita-ndrazneata fugind pe poante/Libera, seducătoare si vanilata, Ciripind vii refrene-n strada/Unde-si cumpăra nasturi, fermoare de argint/Ajunge la repetitii/Bate la maşina de scris/Aranjeaza carliontii unei clase de pici/Iubindu-I supuşi mângâierile, spusele..../Protejează calde mancaruri/Poate număra perle, dantele, perdele/Poate naşte si-odată cu pruncul/Adoarme-n cetatea strict verticala../Ce mai cutează ne mai spun alte/Cateva umbre subţiri, chipu-i vesel, serios,/Mereu mai fantastic, imprevizibi/In flanela-i gri, cu centura din piele de crocodil/Bluze din albe mătăsuri, in ciorapii gri-argintati/Ai timpului,/Vii si elastici!”.
Poeta isi continua si in alte poeme portretul, infatisandu-se cu aceiaşi bunavointa amuzata drept “eroina” diverselor ocupaţii, cotidiene, familiare, obişnuite, o “eroina” activa, traversând cu naturaleţe bucuria si tristeţea, elanurile, îndoiala, neliniştea, nostalgiile vitaliste. Iată inca un exemplu in acest sens, unde cuvintele participa la o adevărata jubilatie a trăirii, iar banala realitate capata brusc un impuls catre fabulos: ”Tanara visează-n casa o lumina de matasa/Cum salvează din declin o bluzita de satin/Spala vase , rufe spală-n pantalonii de fatala/Agreabila si supla generos in pod hurduca/Melancolica, activa, inspirata, reflexiva/Isi lipeşte-n frunte stele, minuscule, efemere.../Dintr-o data ca impuns/Podul a pornit-o-n sus/Cu-al sau înger presupus/genunchiat intr-un surâs (Ea). Daca la început poeta poseda din plin harul de a crede in iluzii si se vede pe sine ca pe o printesa/cenusareasa, fericita in atmosfera oarecum sfidătoare a propriului ei basm, dupa un timp mirajul se spulbera, încet, încet si eroina descoperă ca se afla dincoace de “apele” oglinzii in care si-a închipuit ca vieţuise, simte o anumita deruta a sentimentelor, percepe ‘Trezirea” in fata obiectelor si starea ei se transforma “intr-o singura lacrima lunga” (Cat inca...). Jocul amăgirilor si îndoielilor, in contrast cu momentele d plenitudine si elan, se continua in alte câteva poeme de aceiaşi factura concreta, dense de imagini iradiant simbolice. In Fiat lux citim astfel de versuri:
“Ecouri,
zig-zaguri neliniste/Curge laptele crud al poemului/Ce altceva sa
mananc/ranile frunzei mă vor faramita/Mai încolo spre
toaman/Sufletul tot atunci/Ca o rădăcina cioplita de vant/ Va lupta
sa traiasca ori vamuri/Prelungiri din instinct/genunchiul din fire
uimit/Cum asuda pori razvratiti/Mintea mea tanara/Murmurand
vrand-nevrand/Geografia ştiut-a tristeţii...” E in ele expresia
unei ”Prelungiri din instinct” a încrederii in sine, in ciuda a
ceea ce o subminează, o expresie-conglomerat, ca de obicei
dispersând sugestiile, fara insa a le distruge sensurile principale,
cele care leagă poemul de adâncimile fiinţei. In Ce
tanara inca,
o izbucnire mai directa a vitalitatii tinere si conştiente de
propria-i putere:”...cate dorinti se simplifica-n darul/Atator
livezi/Sunt tanara, ce tanara inca/ ies din noapte-n picioare/Stiu sa
mă apar/Ceturi intruse iau foc/De la camasa bogata/Ploile verii sunt
repezi si calde/ Stol grăbit sa mă poarte”.
Dar iată atmosfera de miracol ce proteja (inca) vârsta, dispare, lăsând in locul ei un fel de vacuum dezolat. Poeta isi da seama de noul sau statut existenţial, degradat si il notează cu un soi de inversunare ironica; versul devine si el mai distructiv, subliniind parca pierderea suferita (Statut): “Pungi de plastic pasari mai slabe/Cu gust de gaina,/Etichete, coloranţi aglomerari/Leaga la gura borcanul sfidării cu celofan/Magazine ciudate-ti taie/orice surplus de elan orice razvratire/Nu-ndraznesc sa mai spun ce gandesc/Ma grăbesc sa observ salturi in statutul/economico-social alfemeilor/Azi bat singure-un cui in perete/mai celibatare, independente/pasiunea arde orice varsta/Barbatul fatal maxiatractiv leintampina/Obosit si grabit/Izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc/Sub un tren plicticos si banale (O, Karenina!)/Astăzi blocul de gheata, turnul adevarului,/Ma ţin paradoxal in picioare/Chiar umblu...”. primul ciclu al cartii (Miraculum). Se încheie pe fundalul unei triste luciditati, consemnata convingător in poemul Timbru, fara sa alunge insa elementul senzual-visator-vitalist ce caracterizează poezia Angelei Nache:”....nădejdea staruie/Faramitata (...)/Ce necesara-i uneori o poveste/In care sa crezi – hai sa zicem – de luni/pana samabata seara/Talpa respira cald petrecuta de lut/Metalul melancoliei da trupului/Luciul atât de plăcut al imbatarii de sine/Cand podelele rad in răsfrânta lumina/fructul sanctificat si muscat de-un sărut (...)/O durere numai a mea se-nfrupta din mine/Umilita de seve (...)/Eu incapatanat-melancolica/Ma împresor si cu tandri de /vant...”
Dar iată atmosfera de miracol ce proteja (inca) vârsta, dispare, lăsând in locul ei un fel de vacuum dezolat. Poeta isi da seama de noul sau statut existenţial, degradat si il notează cu un soi de inversunare ironica; versul devine si el mai distructiv, subliniind parca pierderea suferita (Statut): “Pungi de plastic pasari mai slabe/Cu gust de gaina,/Etichete, coloranţi aglomerari/Leaga la gura borcanul sfidării cu celofan/Magazine ciudate-ti taie/orice surplus de elan orice razvratire/Nu-ndraznesc sa mai spun ce gandesc/Ma grăbesc sa observ salturi in statutul/economico-social alfemeilor/Azi bat singure-un cui in perete/mai celibatare, independente/pasiunea arde orice varsta/Barbatul fatal maxiatractiv leintampina/Obosit si grabit/Izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc/Sub un tren plicticos si banale (O, Karenina!)/Astăzi blocul de gheata, turnul adevarului,/Ma ţin paradoxal in picioare/Chiar umblu...”. primul ciclu al cartii (Miraculum). Se încheie pe fundalul unei triste luciditati, consemnata convingător in poemul Timbru, fara sa alunge insa elementul senzual-visator-vitalist ce caracterizează poezia Angelei Nache:”....nădejdea staruie/Faramitata (...)/Ce necesara-i uneori o poveste/In care sa crezi – hai sa zicem – de luni/pana samabata seara/Talpa respira cald petrecuta de lut/Metalul melancoliei da trupului/Luciul atât de plăcut al imbatarii de sine/Cand podelele rad in răsfrânta lumina/fructul sanctificat si muscat de-un sărut (...)/O durere numai a mea se-nfrupta din mine/Umilita de seve (...)/Eu incapatanat-melancolica/Ma împresor si cu tandri de /vant...”
Celalalt
ciclu Tema principala, menţine poezia autoarei intr-un echilibru mai
stabil, sub o privire mai comprehensiva, mai împăcata cu seismele
interioare, cu situaţia unui eu care isi traieste cu dramatism
prezenta in lume si multiplele-i metamorfoze. Daca la un moment dat
poeta adopta un ton degajat, ironic, scriind: “Eu locuiesc in
centrul unui eminamente/Fragil vârtej senzual/Scriu elegii, epistole
sentimentale/locuiesc o stea, mai fierbinte/cu cat isi presimte
sfarsitul...”, alta data lirismul se naşte din sentimentul unei
instrainari de sine si de lucruri (Vid),
dintr-o secvenţa strict realista, înregistrata cu un păstos “bine
temperat” (Strada
Cosmos),
dintr-o dezinvolta “denunţare” a propriului bovarism (Mod
de intrebuintare)
sau din câteva stranii enunţuri metaforice divergente, foarte
concrete, închegând acelaşi stil adeseori ambiguu si “neglijent”
care o particularizează (Pelerin):
“Pasare fenix fara vaier da stingerea/Cine stoarce tăcerile decât
cel uitat/de lumina-n cuiele foamei de sine/Nu scânci, priveşte,
afara-i lumina/nespanzurata/Singuratatea treiera-ntunecimile
pieptului/Clopote albe, trase de vant ca de viata/isi cultiva sforile
tari/Ca pe nişte simţuri esentiale/Piatra filozofala
bolboroseste/Undeva intre suflet si trup/Umerii încarcă
cenusa/Asmut poezia sa-mispuna/Ca viata-i neterminata/Eu pelerinul
din razele/Facerii albăstrimii in care/Se-arata sfântul incendiat
de cuvinte/Pentru prima ca ultima oara, roaga-i-le”.
Versurile
Angelei Nache sunt o interpretare
originala a sensurilor vietii, nu o simpla caligrafiere alor. Prin
debutul sau editorial, ea confirma prezenta unei poete autentice, de
reale resurse.
Victor
FELEA revista Tribuna 1982
