Victor Felea - Jubilaţia trăirii

Intre numeroşii poeţi debutanţi din ultima vreme Angela Nache e o figura aparte, as spune chiar o singuratica, atât prin modul ei de a scrie cat si prin felul izolat si marginal in care atrait si s-a manifestat pana acum in atmosfera letrara a oraşului sau natal, Braşovul.

Desigur ea si-a facut o perioada îndelungata stagiul de aşteptare si de “ucenicie”, a publicat sporadic poeme in câteva reviste importante, dar nu s-a afiliat cu staruinta vreunui grup de poeţi ai generaţiei sale, A “convieţuit” cu propriu-i talent intr-o ambianta restrânsa, si-a văzut de ale vietii, cum se spune, reuşind totuşi sa depaseasca presantele inerţii cotidiene si sa preschimbe elanurile interioare in concreteţea verbului poetic, intr-o bogata suita de poeme. Ceea ce a caracterizat-o de la început a fost o anumita exuberanta vitala, un mod de a trai cu bucurie si simplitate propria-i confruntare cu viata de fiecare zi, o trăire dublata, bineinteles de luciditate si reflecţie, de un firesc simt al umorului si al jocului, al replicii spirituale. Exista insa la autoare, o vioiciune a temperamentului care atunci când se transforma in versuri capata uneori aspectul unei “intemperante” verbale, un soi de insistenta asupra termenilor concreţi, la care se adaugă si un gen de construcţii sintactice mai puţin limpezi, dificil de acceptat drept nişte formulări viabile (“Ar fi sa cant sper fiarele-nsetate/Atat de rar potopul de pace le cuvin/Sunt peşterile oarbe si mă asteapta goale/Cu tălpi, zdrelite umbre/Cum de pereţi mă tin/Neimpacata boare, nestinsa rana vie/Ca strâmba umbra-ntinsa/Pe coate ca un chin” – Cântec de sete) sau împerecheri de cuvinte fie prea forţate (“alte spargeri.../De fruntea casei nervoase-n incendiul/Campului copt”), fie declarativ abstracte ori căzute in desuetudine. Dar, dincolo de asemenea slăbiciuni, poeta ramane ea insasi, cu dărnicie, autentica si degajata, regăsindu-se intr-un limbaj al sau, destul de compozit, un amestec de îndrăzneli metaforice, de formulări discursive sau solemne, de rostiri colocviale si familiar-prozaice, totul stand sub semnul unui nuanţat registru de stări si atitudini sufleteşti – reacţii tipice pentru un contemporan sensibil, fragil si rezistent deopotrivă, prins mai ales in zona comuna, de jos, a existentei. Un poem ca Schiţa de portret ne oferă un exemplu frapant de modul cumulativ si vioi, aproape baroc, in care autoarea isi desfasoara energia verbala, reuşind un excelent autoportret (de fapt). 

Desluşim aici nu numai autenticitatea modelului (sa fim atenţi la gusturile, alura si contrastele ce il caracterizează) ci si nişte calitati ale textului poetic de a face apel din plin la cele cinci simţuri ale noastre, astfel incat versurile se desprind, parca, intr-un spaţiu al lor, capata o atractiva materialitate (amintind nu o data de concreteţea fraged senzuala a cuvântului barbian): “Silueta elastica-n dulce lanuri, frig matasos/Fiorii frumuseţii curcubeuri pe coapsele-i/Masculin – feminine/La gat cu cravatele lui multistilate/Jeans cu centuri, şosete cu ciucuri/Grabita-ndrazneata fugind pe poante/Libera, seducătoare si vanilata, Ciripind vii refrene-n strada/Unde-si cumpăra nasturi, fermoare de argint/Ajunge la repetitii/Bate la maşina de scris/Aranjeaza carliontii unei clase de pici/Iubindu-I supuşi mângâierile, spusele..../Protejează calde mancaruri/Poate număra perle, dantele, perdele/Poate naşte si-odată cu pruncul/Adoarme-n cetatea strict verticala../Ce mai cutează ne mai spun alte/Cateva umbre subţiri, chipu-i vesel, serios,/Mereu mai fantastic, imprevizibi/In flanela-i gri, cu centura din piele de crocodil/Bluze din albe mătăsuri, in ciorapii gri-argintati/Ai timpului,/Vii si elastici!”. 

Poeta isi continua si in alte poeme portretul, infatisandu-se cu aceiaşi bunavointa amuzata drept “eroina” diverselor ocupaţii, cotidiene, familiare, obişnuite, o “eroina” activa, traversând cu naturaleţe bucuria si tristeţea, elanurile, îndoiala, neliniştea, nostalgiile vitaliste. Iată inca un exemplu in acest sens, unde cuvintele participa la o adevărata jubilatie a trăirii, iar banala realitate capata brusc un impuls catre fabulos: ”Tanara visează-n casa o lumina de matasa/Cum salvează din declin o bluzita de satin/Spala vase , rufe spală-n pantalonii de fatala/Agreabila si supla generos in pod hurduca/Melancolica, activa, inspirata, reflexiva/Isi lipeşte-n frunte stele, minuscule, efemere.../Dintr-o data ca impuns/Podul a pornit-o-n sus/Cu-al sau înger presupus/genunchiat intr-un surâs (Ea). Daca la început poeta poseda din plin harul de a crede in iluzii si se vede pe sine ca pe o printesa/cenusareasa, fericita in atmosfera oarecum sfidătoare a propriului ei basm, dupa un timp mirajul se spulbera, încet, încet si eroina descoperă ca se afla dincoace de “apele” oglinzii in care si-a închipuit ca vieţuise, simte o anumita deruta a sentimentelor, percepe ‘Trezirea” in fata obiectelor si starea ei se transforma “intr-o singura lacrima lunga” (Cat inca...). Jocul amăgirilor si îndoielilor, in contrast cu momentele d plenitudine si elan, se continua in alte câteva poeme de aceiaşi factura concreta, dense de imagini iradiant simbolice. In Fiat lux citim astfel de versuri:

“Ecouri, zig-zaguri neliniste/Curge laptele crud al poemului/Ce altceva sa mananc/ranile frunzei mă vor faramita/Mai încolo spre toaman/Sufletul tot atunci/Ca o rădăcina cioplita de vant/ Va lupta sa traiasca ori vamuri/Prelungiri din instinct/genunchiul din fire uimit/Cum asuda pori razvratiti/Mintea mea tanara/Murmurand vrand-nevrand/Geografia ştiut-a tristeţii...” E in ele expresia unei ”Prelungiri din instinct” a încrederii in sine, in ciuda a ceea ce o subminează, o expresie-conglomerat, ca de obicei dispersând sugestiile, fara insa a le distruge sensurile principale, cele care leagă poemul de adâncimile fiinţei. In Ce tanara inca, o izbucnire mai directa a vitalitatii tinere si conştiente de propria-i putere:”...cate dorinti se simplifica-n darul/Atator livezi/Sunt tanara, ce tanara inca/ ies din noapte-n picioare/Stiu sa mă apar/Ceturi intruse iau foc/De la camasa bogata/Ploile verii sunt repezi si calde/ Stol grăbit sa mă poarte”. 

Dar iată atmosfera de miracol ce proteja (inca) vârsta, dispare, lăsând in locul ei un fel de vacuum dezolat. Poeta isi da seama de noul sau statut existenţial, degradat si il notează cu un soi de inversunare ironica; versul devine si el mai distructiv, subliniind parca pierderea suferita (Statut): “Pungi de plastic pasari mai slabe/Cu gust de gaina,/Etichete, coloranţi aglomerari/Leaga la gura borcanul sfidării cu celofan/Magazine ciudate-ti taie/orice surplus de elan orice razvratire/Nu-ndraznesc sa mai spun ce gandesc/Ma grăbesc sa observ salturi in statutul/economico-social alfemeilor/Azi bat singure-un cui in perete/mai celibatare, independente/pasiunea arde orice varsta/Barbatul fatal maxiatractiv leintampina/Obosit si grabit/Izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc/Sub un tren plicticos si banale (O, Karenina!)/Astăzi blocul de gheata, turnul adevarului,/Ma ţin paradoxal in picioare/Chiar umblu...”. primul ciclu al cartii (Miraculum). Se încheie pe fundalul unei triste luciditati, consemnata convingător in poemul Timbru, fara sa alunge insa elementul senzual-visator-vitalist ce caracterizează poezia Angelei Nache:”....nădejdea staruie/Faramitata (...)/Ce necesara-i uneori o poveste/In care sa crezi – hai sa zicem – de luni/pana samabata seara/Talpa respira cald petrecuta de lut/Metalul melancoliei da trupului/Luciul atât de plăcut al imbatarii de sine/Cand podelele rad in răsfrânta lumina/fructul sanctificat si muscat de-un sărut (...)/O durere numai a mea se-nfrupta din mine/Umilita de seve (...)/Eu incapatanat-melancolica/Ma împresor si cu tandri de /vant...”

Celalalt ciclu Tema principala, menţine poezia autoarei intr-un echilibru mai stabil, sub o privire mai comprehensiva, mai împăcata cu seismele interioare, cu situaţia unui eu care isi traieste cu dramatism prezenta in lume si multiplele-i metamorfoze. Daca la un moment dat poeta adopta un ton degajat, ironic, scriind: “Eu locuiesc in centrul unui eminamente/Fragil vârtej senzual/Scriu elegii, epistole sentimentale/locuiesc o stea, mai fierbinte/cu cat isi presimte sfarsitul...”, alta data lirismul se naşte din sentimentul unei instrainari de sine si de lucruri (Vid), dintr-o secvenţa strict realista, înregistrata cu un păstos “bine temperat” (Strada Cosmos), dintr-o dezinvolta “denunţare” a propriului bovarism (Mod de intrebuintare) sau din câteva stranii enunţuri metaforice divergente, foarte concrete, închegând acelaşi stil adeseori ambiguu si “neglijent” care o particularizează (Pelerin): “Pasare fenix fara vaier da stingerea/Cine stoarce tăcerile decât cel uitat/de lumina-n cuiele foamei de sine/Nu scânci, priveşte, afara-i lumina/nespanzurata/Singuratatea treiera-ntunecimile pieptului/Clopote albe, trase de vant ca de viata/isi cultiva sforile tari/Ca pe nişte simţuri esentiale/Piatra filozofala bolboroseste/Undeva intre suflet si trup/Umerii încarcă cenusa/Asmut poezia sa-mispuna/Ca viata-i neterminata/Eu pelerinul din razele/Facerii albăstrimii in care/Se-arata sfântul incendiat de cuvinte/Pentru prima ca ultima oara, roaga-i-le”.

Versurile Angelei Nache sunt o interpretare originala a sensurilor vietii, nu o simpla caligrafiere alor. Prin debutul sau editorial, ea confirma prezenta unei poete autentice, de reale resurse.

Victor FELEA revista Tribuna 1982