Nicolae Manolescu - Din Istoria critică a literaturii române

Romanele lui Alexandru Ivasiuc

Deosebirea de formulă narativă dintre primele romane ale lui Alexandru Ivasiuc şi acelea care au urmat nu mai pare astăzi la fel de mare ca la publicare. Reduse ca număr de pagini şi limitând acţiunea la unul sau la doi protagonişti, care sunt, dar nu în toate cazurile, şi naratori, romanele din anii ’60 sunt analitice, dar nu neapărat mai puţin epice decât cele din anii ’70. Şi aproape toate sunt romane politice. Alexandru Ivasiuc a reinventat un gen care, creat la noi de M. Eliade în Huliganii, n-a cunoscut succesul romanului social sau istoric, cu care a fost adesea confundat. Romanul politic din timpul comunismului a îmbrăcat uneori, silit de Cenzură, haina parabolei, cum s-a întâmplat chiar cu ultimul al lui Ivasiuc, Racul. Celelalte romane ale scriitorului sunt cât se poate de realiste, atât cele la persoana întâi, cât şi cele cu narator omniscient. Impresia falsă s-a datorat inteligenţei speculative a lui Ivasiuc, ispitit, mai ales la debut, dar nu exclusiv, să teoretizeze. În termenii lui Noica, boala romancierului a fost mereu atodetia, carenţa individualului. Nu, bineînţeles, o carenţă absolută, căci n-ar fi putut scrie literatură, ci mai degrabă o înclinaţie către ideile generale, foarte puternică în Vestibul, unde realitatea e mai degrabă interpretată decât zugrăvită obiectiv. De aici s-a născut şi părerea multora că aceste prime romane ar fi mai subiective. În fond, nu e cine ştie ce subiectivitate în ele, dincolo de sugestia pe care persoana întâi o creează invariabil. Tendinţa naratorului e însă de a vedea peste tot lucruri, semne (care vin tot de la Eliade) minus esoterismul, confirmată fiindu-i spre sfârşit de romanele lui E. Canetti şi R. Musil şi atenuată (ori părăsită) ulterior în favoarea unei abordări directe a realităţii, aceea din tot romanul nostru tradiţional.

Vestibul (1967) nu e mai puţin unul
dintre cele mai originale romane româneşti. Primul capitol, împreună cu acela similar din Apa şi cu povestirea Corn de vînătoare, rămâne probabil tot ce a scris mai valabil literar Alexandru Ivasiuc. Un profesor de neuromorfologie, cinquagenar devotat studiului celulei nervoase, se îndrăgosteşte de o studentă cu treizeci de ani mai tânără, căreia îi adresează, fără intenţia de a o expedia, o lungă scrisoare. Nu e propriu vorbind o scrisoare de dragoste. Nici o confesiune. Îndrăgostitul îşi vede sfărâmată rutina unei existenţe în care sentimentele, oricare ar fi fost ele, n-au jucat niciodată vreun rol. Îşi face în scrisoare un examen de conştiinţă aproape medical. „Am început să gândesc despre mine cu meticulozitatea cu care aş fi examinat un pacient“, îi scrie profesorul studentei sale fără nume. Tocmai implicarea emoţională stă la originea neliniştii protagonistului, care descoperă speriat că s-a specializat în morfologia creierului ca să se protejeze de o realitate în continuă schimbare, incontrolabilă şi angajantă. Şi-a dorit mereu, chiar fără s-o ştie, să fie „în contract cu lucrurile care nu solicită nicio atitudine şi nicio transformare a mea în funcţie de ele“. Acest aspect al analizei a părut esenţial primilor comentatori ai romanului, izbiţi de vocaţia rară a lui Alexandru Ivasiuc de a trage spuza ideilor pe turta realităţii. La relectură, şi cunoscând întreaga operă a scriitorului, remarcăm că procesul de conştiinţă pe care naratorul îl întreprinde e departe de a fi pricinuit exclusiv de periclitarea unor reguli care-i călăuziseră viaţa. El este şi unul moral. Indiciul este conţinut în antologica scenă a uciderii veveriţei: singura împrejurare în care, copil încă, protagonistul, confruntat cu violenţa colectivă, a ieşit din expectativă şi a fost în pericol de a fi linşat. De câte ori, mai apoi, s-a aflat în situaţii similare, s-a purtat ca un laş: n-a intervenit sau a fugit de la locul faptei. Semnificativ este că resortul examenului de conştiinţă nu e doar acela sentimental, ci şi unul de natură politică: batjocorirea studenţilor evrei de către colegii lor antisemiţi ori anchetarea unui deţinut la Siguranţă. Acest resort, pe care naratorul însuşi îl descoperă scriindu-i iubitei lui, a rămas ascuns înainte ca Vestibul să aibă o urmare. Fluent, atractiv, romanul a fost greşit considerat dificil, abstract, ilizibil, viciat de o analiză „câlţoasă“, cum a numit-o M. Ungheanu, împreună cu V. Ardeleanu şi Alex. Ştefănescu, unul dintre cei mai acerbi contestatari ai talentului lui Ivasiuc.

Tema politică e centrală în Interval
(1968). Doi tineri, o studentă întârziată şi asistentul ei, cu care fusese logodită, repetă, pas cu pas, metodic, ca o obligaţie, o excursie pe munte pe care o făcuseră cu ani în urmă. Se despărţiseră în clipa în care fata fusese exmatriculată, pentru motive curente la începutul deceniului 6, într-o şedinţă de UTM la care logodnicul ei participase şi tăcuse. Ca şi protagonistul Vestibulului, nu se implicase de frică. Personajele romanelor ulterioare vor cunoaşte şi ele această experienţă a laşităţii, şi unele nu numai că nu vor mai rămâne în expectativă, dar vor lua partea acuzatorilor. În mod mai limpede decât în Vestibul, în Interval sentimentele sunt prinse în plasa cu ochiuri mici a politicului. Şi aici, ca peste tot la Ivasiuc, motivaţiile comportării formulate de însuşi personajul-narator sunt de ordin intelectual. Doar că ele nu mai lasă nici un dubiu asupra motivaţiilor etice şi politice. Dacă profesorul din Vestibul se credea disputat existenţial între ordine şi entropie, în Interval, polii conflictului lăuntric sunt legea generală şi individul. Tânărul „avea obiceiul să caute doar legile, să dizolve orice act individual într-un principiu“, în vreme ce partenera lui „folosea argumente sentimentale şi puerile“. „Nu există decât ce trebuie să existe“, susţine el, veritabil darwinist al necesităţii şi al legii junglei sociale. Autorul e cât se poate de clar ca opţiune: el ţine partea fetei. Despărţirea definitivă a celor doi are loc în ultima pagină a romanului, când tânărul crede a-i fi descoperit fostei lui iubite „definiţia“, legea, şi când fata îşi strigă, cu disperare, dreptul la individualitatea ei neînscrisă în vreo formulă. Interval nu e propriu zis deficitar epic. Nucleul e oferit de conflictul dintre cei doi şi pleacă de la felul cum îşi explică băiatul tăcerea din şedinţa de demascare: voise să meargă în sensul legii care constituie noul regim, refuzând să aşeze mai presus de ea un caz particular, fie şi dacă se dovedea că e vorba de o nedreptate. Acest conflict e rezolvat în câteva zeci de pagini. Restul romanului constă în istorisirile tânărului (despre familia lui maramureşeană pe care o vom regăsi şi în alte romane ale lui Ivasiuc) şi în amintirile care se perindă prin capul fetei (căsătorită între timp cu un homo aedificator socialismului). Primul monografist al lui Ivasiuc, Ion Vitner, a remarcat caracterul ilustrativ al secvenţelor epice din Interval, ca de altfel şi din Vestibul, menite a juca rolul unor pilde istorice. Acest caracter colateral al evenimentelor celor mai intense a dat naştere opiniei cvasi-generale că Ivasiuc este incapabil să scrie o proză epică, susţinută de caractere bine marcate. Ce e drept, şi mai târziu, paginile curat epice vor fi, cu excepţia Apei şi a Racului, situate în retrospectivă, în amintire, istorisite în diferite împrejurări de către protagoniştii înşişi.

Caracterul de dialog din Interval, de
dispută deschisă, nu se mai regăseşte în Cunoaştere de noapte (1969), care revine la un singur personaj principal, pe numele lui Ion Marina, „înalt funcţionar într-un minister cheie“, intrat brusc într-o criză de conştiinţă care-l va pierde. Este o temă recurentă de aici înainte în romanele lui Ivasiuc. Şi, ca şi în Vestibul, declanşatorul aparent al crizei, anunţata moarte a soţiei lui, ascunde unul de altă natură, politică, şi anume pasivitatea cu care, un deceniu mai devreme, înaltul funcţionar de astăzi a primit excluderea din partid a unui demnitar din vechea gardă şi fost ilegalist onest. În miezul problematic al romanului este de fapt o discuţie dintre Ion Marina şi unul din „bătrânii“ partidului, referitoare la excludere. Explicaţiile acestuia din urmă, Ion Marina le-a găsit cândva acceptabile, problema lui morală părând rezolvată: „Dta nu m-ai întrebat (îi spuse „bătrânul“, prieten de altfel cu demascatul) care este adevărul, ci adevărul adevărat. Şi adevărul adevărat e cu totul altul. Tot ce s-a întâmplat a fost bine şi necesar“. Distincţia nu e deloc oţioasă. O întreagă concepţie politică se sprijină pe ea: „Adevărul adevărat, mă întrebi şi mă faci să râd. Mă faci să râd cu hohote, cum n-am mai râs demult. Acest adevăr e deasupra, mult deasupra, e legea şi necesitatea şi nu bietele noastre păreri şi îndoieli“. Se poate remarca cum a evoluat tema: în Cunoaştere de noapte ea a devenit net politică. Necesitatea înţeleasă (de fapt acceptată fără crâcnire) este singura interpretare dată de comunişti libertăţii. Generalul striveşte individualul. Toate ororile comunismului îşi trag rădăcina din această variantă leninistă a vechii idei hegeliene. A o pune în centrul unui roman era o dovadă de curaj în anii ’60. Autorul procedează însă fără radicalitatea de el însuşi solicitată în articole.

Nici personajul nu trage singur toate consecinţele, ajungând până la rădăcina răului, cauză a crizei sale, nici romancierul. Cel puţin, nu atunci când îşi scria romanul. O jumătate de pas peste proza cu activişti a epocii, Ivasiuc a făcut totuşi. Lucrurile sunt mai complicate decât par şi trebuie interpretate cu grijă. Ivasiuc şi-a înnobilat într-un fel personajele din această detestată categorie, înzestrându-le cu convingeri şi cu limbajul necesar exprimării lor. În realitate, specia a fost cât se poate de primitivă intelectual. Personaje ca Ion Marina ori Trotuşeanu, „bătrânul“, nu sunt în roman nişte simpli oportunişti ideologici, ci inşi cu trecut politic solid, care şi-au legat conştient viaţa de idealul comunist. Confruntaţi cu abuzurile conducerii partidului din anii de după luarea puterii, ei încearcă să se convingă că abuzurile intră în regula jocului politic. Dezvăluindu-le gândirea (ori, de la un punct înainte, inventând-o), Ivasiuc adoptă faţă de justificările lor ideologice o atitudine ambiguă. Este evident că el însuşi gândeşte din perspectivă marxistă. Nu admite nedreptăţile ori crimele, dar aşează mai presus de orice necesitatea evoluţiei istorice: sacrificiile individuale nu trebuie să compromită ideea. În schema marxistă, realizarea utopiei finale comuniste era obligatorie. Roata istoriei n-avea cum fi întoarsă. Tot ce puteau spera Trotuşeanu et comp. era viitorul comunism cu faţă umană al lui Gorbaciov. Puţini gândeau mai optimist în epocă. Nici romancierii nu-şi puteau permite (nu le trecea prin cap) o perspectivă mai radicală: niciunul n-a identificat rădăcina răului în esenţa însăşi a sistemului. Oricât de critice, oricât de departe împinse dezvăluirile („obsedantul deceniu“, dosarele de cadre, asasinatele politice), romanele se loveau de acest plafon, care era înţelegerea necesităţii. Se va vedea şi în romanele următoare că, deşi denunţă în mod neechivoc erorile şi explicaţiile lor, autorul nu pune niciodată în discuţie utopia însăşi a comunismului ca fază finală în dezvoltarea societăţii. Critica, de altfel foarte acută şi tot mai directă din romane, îşi tocea ascuţişul în această ambiguitate, care, dacă îi refuza radicalitatea, o salva de Cenzură, oferindu-i un alibi ideologic. Nu era însă vorba de o tactică. Era limita de gândire dincolo de care n-a trecut nimeni, cel puţin în romanele care s-au publicat în ţară în deceniile 7-9 ale secolului.

Superior prin anvergură, Păsările (1970)
a declanşat o veritabilă bătălie a jurul prozei lui Ivasiuc. Tonul discuţiilor va scădea însă repede, iar după 1989 cota însăşi a scriitorului se va apropia de zero, paradoxal, exact din cauza care îl impusese înainte, şi anume abordarea politică. Insesizabil la apariţia romanelor, compromisul ideologic (de pildă, tratarea activiştilor ca nişte inşi cinstiţi şi inteligenţi) va părea cu atât mai greu de acceptat cu cât romanele erau mai direct politice. La apariţia Păsărilor însă critica n-a fost scindată de acest tip de considerente, ci de modificarea formulei literare. Mai lizibil, mai obiectiv, noul roman atrage simpatia aripii conservatoare a criticii (Al. Piru, C. Regman) şi decepţia, mai mult sau mai puţin voalată, a unei părţi din critica tânără (Al. Protopopescu o exprimă cel mai bine). Am arătat mai sus inconsistenţa ruperii în două a operei lui Ivasiuc. După 1989, au existat puţine comentarii. Astăzi autorul Păsărilor pare uitat de tot. Dacă nu-l ignoră, Istoriile literare recente îl desconsideră. Marian Popa acordă Vestibulului şi restului câteva rânduri scandaloase prin opacitate. Alex Ştefănescu nu-i descoperă romancierului nicio umbră de talent literar. Aspectele politice meritau însă a fi discutate, în condiţiile în care nicio reţinere nu se mai impunea. Pudoarea criticii faţă de această latură, fără de care romanele lui Ivasiuc nu pot fi înţelese, n-are altă explicaţie decât dezinteresul tot mai mare pentru o operă greu de ignorat. În câteva privinţe, Păsările reprezintă un pionierat în romanul din deceniile 7 şi 8. În Păsările se vorbeşte prima oară deschis despre o anchetă de Securitate care a condus la arestarea întregii conduceri a unui şantier şi la condamnarea unor nevinovaţi pentru omisiune de denunţ. Ceea ce în Vestibul era doar sugerat, aici este dat pe faţă. Autorul nu se mai simte obligat să pună ancheta şi tortura pe seama fostei Siguranţe, ca în romanul său de debut. Şi nici violenţa nu mai e relegată în perioada legionară. Dacă în alte romane, în Ultimii ori în Zile de nisip ale lui Nedelcovici, era vorba de Miliţie, în Păsările, Securitatea e aşa zicând pusă în drepturi. Ca şi existenţa penitenciară. Liviu Dunca, şantajat să-şi denunţe colegii, apelează la un fost şef al său, devenit colonel de Securitate, să-l ajute şi e refuzat. Acesta invocă exact argumentele lui Trotuşeanu: necesitatea istorică nu poate fi pusă în cumpănă de accidente de parcurs. În plus, îndoielile unora pot fi primejdioase. Mai bine să piară nişte nevinovaţi, decât să fie aruncat dubiul asupra ideii care ne călăuzeşte. Atitudinea naratorului nu mai este echivocă: Liviu Dunea refuză să colaboreze şi e arestat. Ivasiuc cunoştea, când îşi scria romanul, cazurile reale ale lui N. Steinhardt şi I.D. Sârbu, condamnaţi exact pentru acelaşi motiv. Sigur, în roman, ca şi în realitate, lucrurile se petreceau în timpul lui Dej, ceea ce explică pacienţa Cenzurii. După criticile aduse regimului Dej de către Ceauşescu în 1965, Cenzura îngăduia, mai mult de nevoie decât de voie, astfel de dezvăluiri. Ivasiuc se numără printre cei dintâi care le introduce în romanele sale, împreună cu Preda, Buzura, Ţoiu, Lăncrănjan şi alţii de toată mâna. Dar nu e numai închisoarea politică, e mecanismul politic însuşi. Ce e drept, nu acela din partid, care era tabu. Ivasiuc recurge de data asta la un alibi: uzina condusă de atotputernicul Dumitru Vinea reprezintă o mise-en-abîme a sistemului. Sub aparenţa economicului (plan, producţie etc.), se ascunde o luptă, când surdă, când zgomotoasă, pentru putere. Dumitru Vinea are înfăţişarea fizică, originea socială şi mentalitatea tuturor ştabilor din romanele lui Ivasiuc. Autorul n-are multă imaginaţie, clonându-i unul după altul. Un accident de muncă duce la prăbuşirea lui Vinea. Dar nu fiindcă i-ar fi fost dezvăluită incompetenţa managerială, ci pentru că adversarii lui au profitat de un moment de slăbiciune şi l-au dărâmat politic. Vinea îşi are, ca şi Marina, criza, mai puţin limpede decât mai apoi Paul Achim din Iluminări. Ca şi N. Breban, Ivasiuc era obsedat de problematica puterii. A trata conflictele dintr-o mare întreprindere socialistă în aceşti termeni reprezenta o noutate faţă de romanele realist-socialiste ale uzinei ori chiar faţă de Risipitorii lui Preda. Raporturile tipice pentru sistem, în oricare dintre compartimentele sale, nu fuseseră înfăţişate atât de transparent niciodată. Altminteri, Păsările rămâne un roman onorabil (romanul familial din primul capitol, inaugurat în Interval, ar fi putut da un Buddenbrocks românesc, dacă Ivasiuc n-ar fi preferat să-l risipească prin toate cărţile sale), cu toate clişeele, unele create chiar de el (activistul cu idei, inteligent), altele provenind din arsenalul realist-socialist (e adevărat şi că lumea nu se mai împarte în buni şi răi, dar cei buni continuă a triumfa, mersul înainte părând garantat, fie şi prin posibilitatea de a supune totul unui examen critic).

Apa (1973) este adevăratul pariu al lui
Ivasiuc cu critica: un roman, iată, de acţiune, lizibil, captivant, popular. Aceasta e şi partea cea mai izbutită: povestea bandei de speculanţi dintr-un oraş ardelenesc, imediat după război, care întreţine o atmosferă de teroare, corupând poliţia, autorităţile, jefuind şi ucigând la nevoie. Lumei, zis Piticu, şi ai lui se dau în spectacol într-un mod grotesc şi terifiant. Unele scene cum ar fi petrecerile din castelul Gödl pe care l-au cumpărat, sunt remarcabile. Altele par inspirate din filmele americane cu gangsteri. Doi speculanţi care l-au înşelat pe Piticu sunt siliţi să se împuşte singuri. Paleta de culori a lui Ivasiuc e mai bogată ca oriunde. Problema de conştiinţă (este şi aici una) a lui Paul Dunca, ispitit de banii lui Piticu, dar speriat de uciderea cu sânge rece a unui nevinovat, e cu totul secundară şi de n-ar fi cele câteva pagini de la început, cu povestirile mamei lui, absolut extraordinare, nici n-ar fi trebuit menţionat. Acest roman senzaţional pentru adolescenţi alunecă de la un punct încolo într-un detestabil roman istoric al anilor ’45-’46. Două decenii după Străinul lui Titus Popovici şi unul după Şoseaua Nordului, reţeta este aceeaşi: comuniştii din oraş organizează rezistenţa împotriva bandiţilor care uciseseră un paznic ceferist, partidele istorice, aflate în guvernul de coaliţie, mai ales acela liberal, fiind compuse din nişte bătrâni solemni şi ridicoli. Autorul se înjoseşte până la şarja cea mai ieftină care o aminteşte pe aceea din proza lui Z. Stancu: în vreme ce la judeţeana PCR, după crima din gară, comuniştii fac noapte albă, pătrunşi de simţ moral şi istoric, prefectul liberal face, el, la grasse matinée, ignorând, fireşte, nenorocirea şi tachinându-şi graţios consoarta: „Te-ai trezit, iepuraş? Ia spune-mi, ce-ai visat?“ Reeditând romanul în 1983, I.B. Lefter a rezumat în prefaţă opiniile succesive, mirat oarecum de şovăiala şi de deteriorarea aprecierilor în deceniul scurs de la publicarea primei ediţii. Faptul are o explicaţie. Prin prisma ideilor la modă încă în anii ’70 despre noul roman, chiar dacă ar fi meritat să reţină atenţia prin francheţea naraţiunii ori prin senzaţionalul acţiunii, Apa a fost relegat într-o fază precamilpetresciană a romanului naţional şi tratat fără respectul de rigoare. Citit fără prejudecăţi, poate fi socotit, măcar în parte, un agreabil roman pentru tineret.

Cu adevărat slab este Iluminări (1975),
care revine la maniera analitică şi retrospectivă din primele romane. Până la un punct, protagonistul şi situaţia sunt aceiaşi: directorul general al unui Institut de Cercetări, om de ştiinţă şi ştab totodată, trece printr-o criză de conştiinţă (se îndrăgosteşte, şi tot fără urmare practică), îşi rememorează trecutul încărcat de compromisuri şi se decide, cu tot riscul de a fi el însuşi măturat, să declanşeze o operaţie de reformă a Institutului. Paul Achim nu sfârşeşte totuşi ca Ion Marina sau Dumitru Vinea, dar nici reforma n-are rezultate. Problematica romanului pare astăzi una încă şi mai desuetă decât a celorlalte romane ale lui Ivasiuc, deşi romancierul ia distanţă faţă de propriile clişee recurente, cum ar fi chiar acela al reducerii realităţii din lumea comunistă la o luptă pentru putere. Lipsesc acestui roman, într-un fel, mai onest decât celelalte, scenele şi personajele memorabile.

În Racul (1976) maniera se schimbă încă
o dată. Ivasiuc pare decis, în sfârşit, să pună problema politicului la locul ei firesc: în politică. Lucrul nu era posibil în anii ’70. Politica partidului şi statului comunist era un tabu, dacă nu era abordată prin prisma documentelor oficiale, adică, de fapt, a cuvântărilor lui Ceauşescu. Ea putuse fi deplasată în sfera vieţii dintr-o uzină ca în Păsările ori în trecutul istoric, ca în Apa. Racul nu este însă nici un roman social, nici unul istoric, ci unul curat politic. Îi rămânea autorului soluţia, folosită şi de Bujor Nedelcovici în Al doilea mesager, de a recurge la parabolă. Acţiunea Racului e situată într-o fictivă ţară sud-americană unde militarii dau o lovitură de stat şi instaurează teroarea. Cenzura nu era atât de naivă încât să nu înţeleagă, după Zamiatin, Orwell şi alţii, că astfel de utopii negative se puteau referi la orice formă de dictatură, nu doar la aceea de extremă-dreaptă ori fascistă. Al doilea mesager n-a putut fi publicat în anii ’80. E drept şi că Cenzura era alta în deceniul precedent. Dar, dacă Racul a apărut, a fost şi pentru că el descria o lovitură de stat militară şi nu o revoluţie cu substrat ideologic. Don Athanasios, generalul care se doreşte il lider maximo, proclamă lovitura în termeni fără echivoc, apelând, fireşte, la armată: „Teroarea trebuie să înceapă la noapte, la ora 3 fix“. Aşa debutează romanul. Limbajul fără cod al lui Don Athanasios e complet străin comuniştilor şi a fost lesne acceptat de Cenzură. Nu era suficient să se vorbească despre teroare pentru ca cititorii să se gândească la regimul comunist. Un comunist, revoluţionar de profesie, s-ar fi referit la eliberare, nu la lovitura de stat şi ar fi apelat la clasa muncitoare, nu la armată promiţând să instaureze democraţia, nu autocraţia. Nu e deloc limpede de ce a ales Ivasiuc subiectul Racului. Toată pledoaria generalului pentru o tehnică, o ştiinţă a terorii, aplicată cu metodele cele mai perfecţionate, reglată ca un ceasornic, e fără sens. Raţiune politică pură nu există. Comportarea şi discursul lui Don Athanasios sunt de altfel contradictorii, explicit, cinice, pe de o parte, demagogice, pe de alta. Pragmatismul ingineresc al viitorului dictator nu e scutit de inflexiuni greu de explicat. Don Athanasios seamănă mai degrabă cu Piticu din Apa decât cu Big Brother. În total, Racul e o mediocră political fiction.

Au rămas de la Alexandru Ivasiuc şi
două povestiri istorice. Agreabilă este aceea intitulată Corn de vânătoare, scrisă cu un firesc pe care romanele nu-l au totdeauna, şi evocând o medievalitate transilvană pe cât de fermecătoare în ceremoniile ei, pe atât de crudă în fond.

Nelipsite de interes sunt articolele din
Radicalitate şi valoare (1972) şi Pro-domo (1974), sclipind de o inteligenţă vie şi aplicată, mereu în tensiune, compromise parţial nu atât de un caduc spirit marxist (de altfel, Ivasiuc îl prefera, şi nu exclusiv din raţiuni tactice, pe tânărul Marx, acela al Manuscriselor economico-filosofice), cât de referinţele oportuniste la Lenin şi la revoluţia comunistă (excepţionala analiză a conceptului de radicalitate fiind raportată în final la revoluţia roşie, care ar fi o radicalitate îndreptată spre eficienţă, deşi, cel puţin în sensul de la Ivasiuc, leninismul şi nici chiar marxismul târziu nu sunt radicale deloc). Articolele pe teme literare sunt mult mai simpatice, unele meritând toată lauda, cum ar fi Împăcarea în pitoresc, cu foarte originale caracterizări ale literaturii române. În Pro-domo trece în prim plan problematica apropierii de Europa. În plină derivă spre naţional-comunism a culturii, după Tezele din iulie 1971, Ivasiuc exprimă un crez deschis occidental şi antiprotocronist. Ultimele articole, găzduite iniţial ca şi celelalte, de România literară, pot fi recitite, în contextul complet opus, de astăzi, fie ca premonitoare, fie, vai, ca enunţarea unor simple locuri comune.