Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Liviu Ioan Stoiciu - Poeme dedicate lui Alexandru Muşina


Se dedică lui Alexandru Muşina

Mai bine
Mă gândesc, sincer, că e mai bine să fie aşa. Am
iar necazuri, sunt încolţit,
nimic nu mai merge, îmi fac singur greutăţi,
nu vreau să mai aud de nicio pricină? Nici de supraveghetorul
din mine, nici de nivelul la
care m-aş putea ridica: până acolo. Aici tăcu, ducându-şi
din reflex mâna la gură: de ce-mi bat eu, în

definitiv, atâta capul? Aceste
necazuri ar putea să-mi fie spre mângâiere, să-mi fie
păpădii, furnici, aluviuni uscate, încărcări
electrice, apă tulbure la picioare, salcie ruptă, sudoare,
petale roşii, percepţii extrasenzoriale –

toate curgând la vale după fiecare rupere a mea de nouri
pe dinlăuntru, în mijlocul celei mai
mari gălăgii, până va avea ce să se facă deodată linişte
să se audă ţipătul unui pescăruş de râu. Nu
e ţipătul meu? Eu, care

o să mă urc, mai apoi, pe alt deal, cu furcoiul pe
umeri, la strânsul fânului – câte
fire de fân, atâtea simţăminte contradictorii? În bine sau
în rău, în mai bine sau în mai rău. Când
nu ştii cu cine te lupţi. La
ce-ţi trebuie? Fân crescut într-o noapte fără lună cât casa,
sub răsuflarea spiritelor răufăcătoare… Fiind

totul în zadar. Nu-mi
este îngăduit a mă văieta, a geme, a regreta.

E pe o nouă treaptă
Totul vine sub formă de supărare, frică sau necaz, care-i ia
puterea – dar nu trebuie să fie îngrijorat
prea tare, fiindcă a intrat pe o nouă treaptă de dezvoltare,
i s-a explicat: deocamdată trebuie doar să
strângi din dinţi, să ai răbdare. Nu mai simţi dorinţa de a
învăţa ceva în plus? Pe zi ce trece i se pare
că e tot mai agresiv, de fapt. Nu are de ales, însă: când nu
mai poate, încearcă să aţipească şi
după un minut are vertij, sare speriat din pat. De fiecare
dată când aţipeşte trece într-o altă
dimensiune, după ce cade în gol, de la mare înălţime. Nu mai
doarme decât iepureşte. I se rupe inima
că nu mai poate supravieţui în asemenea condiţii, organismul
i s-a îmbolnăvit iremediabil, stă pe marginea
prăpastiei şi aşteaptă imboldul
să-şi încheie aventura, nu mai are nicio dorinţă. Ce faci,
„fiecare dorinţă este provocată de sentimentul
iubirii”, rupe-ţi toate legăturile cu această lume dacă vrei
să te salvezi… Dar nu mai ştie ce
mai vrea, ce rost are să continue, dacă a ajuns în această
situaţie? Du-te, totuşi, la un spital, să-ţi
faci analiza sângelui măcar. Nu mă duc. Atunci, roagă-te. „Tu
nu vezi? Fără iubire, dorinţele tale te duc pe
drumuri necunoscute”… Te minţi singur dacă repeţi că nu mai
ai nici o dorinţă, subconştientul te conduce la
uşa depozitului-de-viitor, trebuie numai să o deschizi… Iar
vii cu asemenea argumente? Ştii ce spunea
Sfântul Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi poţi să faci ce
vrei”. Câte tipuri de sentimente te mai bântuie?
Cinci-patru-trei… Stop! Nu declanşa numărătoarea inversă.
Nu te mai întoarce către sursa primară,
rece. Întoarce-te către mine, eu sunt fierbinte – iubeşte-mă!
Şi nu te mai gândi la ceea ce se va
schimba. Ar trebui făcută o slujbă de sfeştanie în casă.

Mă rememoram
cam pe la miezul nopţii, lampa era încă mare: eu eram? În
armură grea şi coif cu viziera
închisă – nu mă recunoşteam cu totul, ce mai
voiam? Eu eram, mă
rememoram, ridicam pentru o clipă viziera, dar nu
mă înţelegeam. Ce aveam… Oare
la ce mă gândeam? La putreziciunea moştenită din adânc.

Mă gândeam la cei din cazărmi
şi din beciuri, români:
la cei necrescuţi în cultul supunerii, „ca mine”.

Uşa mare, dublă, de la intrarea
înlăuntrul meu era pe jumătate acoperită de o dună, iar
vântul aduna din ce în ce mai mult nisip
în jurul pereţilor exteriori. Plus apocalipsa, anunţată
în 2012, şi centura fotonică: totul era un
hohot de râs, acolo, public…

Ah, instinct al răzvrătirii! Nu da înapoi: măcar tu, „chiar
dacă am ratat totul cu învârtelile,
reaua-credinţă, prostia, înşelăciunea, şmecheria alor
noştri”… Că e o cârdăşie la mijloc!
Am ratat totul, aceasta este culoarea regulamentară,
îndrăznind

şi nereuşind, „ascultaţi prin mine vaietele
mulţimii” – trimis când înainte, când înapoi în timp,
împins de la spate de o radiaţie caldă.

Cum e dracul
Stăpâniţi-vă! Străduiţi-vă!
Se întorc şi-şi pun mâinile pe cap, acceptând
că există şi lucruri inexplicabile –
habar nu au de unde vin şi dacă trebuie să se întoarcă. Nu,
mai bine merg înainte, nu-şi iubesc
aproapele, au aceleaşi focuri pe mirişte în minte, după
recoltarea grâului, după ce treci
Dunărea de Cernavodă, spre Bucureşti. Se cunosc
însă de undeva, îşi suprapun degetele,
trepte pe o scară care coboară, nu se uită în urmă, „este
la mijloc o altă dezlegare

energetică” – mare scofală. Şi? Nu s-au cocoţat pe stâlp?
Cad permanent în deriziune, nimic nu merită,
spun, a câta oară? Nu vrei să ne batem cuie în frunte? Au

pe dracul în ei, maică, nu pot să moară, că-s
tineri, fac magie neagră, vrăji
cu cuţitu’ – bagă un cuţit în apa descântată şi
pe urmă taie un animal,
orice: cum se scurge picătura de sânge de pe lamă, aşa să
se ducă viaţa omului. Vor să
se trimită prea înainte… Cum e dracul? „Dracul e urât rău,
cu spume, când descântau, ieşea din
apă şi se arăta în faţa mea, era ca un strigoi, urââââât”…

nu i-ar fi plăcut să fie altfel
Un flux discontinuu de senzaţie şi nimic din ceea ce i-ar fi
făcut lui plăcere în tinereţe: nici mâncare,
nici sex, nici înotat în mare sau lenevit la soare pe nisip,
nici preumblare pe faleză, sau pe munte. Nu mai
are nicio atracţie. Nici oceanul aerian? Rânduielile naturii
nu-l mai privesc. Gândurile negative, trezite în
fiecare zi, de la prima oră, duşmăniile, răul făcut, reacţia
lui la jignirile aduse inutil, îl afectează, îl
conduc şi-i strică ziua, ele se transformă şi se descompun
cel mai greu, fără ele ar fi alt om. Adevărul
e, deşi nu e sigur, că i-ar fi plăcut
să fie altfel. Oricum, e prea târziu să încerce să intre
în pielea altuia, care să nu se sinchisească de ceea ce face
sau nu face cel de lângă el. Acum nu-şi mai
doreşte decât să întâmpine moartea cu sufletul împăcat. Să
revină cu bine spre bază.
În el se găsesc încă toate elementele
întrepătrunse, unite – care se vor separa după ce va fi
îngropat, deocamdată se chinuieşte să le
ţină într-un echilibru minim, să nu mai sufere pentru toate
prostiile. Nu mai contează dacă vrea să
curgă totul la întâmplare, de la sine, şi el să le ordoneze,
cât de cât, la nivel mic, fără alt scop decât
să tragă de timp, să uite, să facă şi el ceva, să nu fie
atras în subsol în timpul vieţii.
În subsol – acolo unde e miezul seminţei de floarea-soarelui
sau al zahărului pepenelui, miez
aflat în beznă, unde soarta e imposibil de determinat,
înainte de a putrezi… De ce n-a învăţat,
60 de ani, să se bucure de ceea ce a primit de la cel pierdut
în zare, care din când în când reapare şi-i dă
un semn? Pâlpâind… Nu şi-a dobândit seninătatea nici azi,
i s-a oferit numai prilejul de a dispărea subit,
dacă nu-i convine – dar nu s-a hotărât,
ştie că altă ocazie de a mai fi
pe aici nu i se va mai acorda altădată, de aceea întârzie,
chiar dacă e o hărţuire la mijloc. E convins
că toate aceste lucruri, care i s-au întâmplat, trebuiau să
i se întâmple. Toate, din cauza
inimii înşelătoare în care i s-a topit mintea.
Şi care l-a pregătit pentru o restaurare. Până la urmă
în locul lui va apărea un contur luminos.