Se dedică lui Alexandru Muşina
Mai bine
Mă gândesc,
sincer, că e mai bine să fie aşa. Am
iar necazuri,
sunt încolţit,
nimic nu mai
merge, îmi fac singur greutăţi,
nu vreau să mai
aud de nicio pricină? Nici de supraveghetorul
din mine, nici
de nivelul la
care m-aş putea
ridica: până acolo. Aici tăcu, ducându-şi
din reflex mâna
la gură: de ce-mi bat eu, în
definitiv, atâta
capul? Aceste
necazuri ar
putea să-mi fie spre mângâiere, să-mi fie
păpădii,
furnici, aluviuni uscate, încărcări
electrice, apă
tulbure la picioare, salcie ruptă, sudoare,
petale roşii,
percepţii extrasenzoriale –
toate curgând la
vale după fiecare rupere a mea de nouri
pe dinlăuntru,
în mijlocul celei mai
mari gălăgii,
până va avea ce să se facă deodată linişte
să se audă
ţipătul unui pescăruş de râu. Nu
e ţipătul meu?
Eu, care
o să mă urc, mai
apoi, pe alt deal, cu furcoiul pe
umeri, la
strânsul fânului – câte
fire de fân,
atâtea simţăminte contradictorii? În bine sau
în rău, în mai
bine sau în mai rău. Când
nu ştii cu cine
te lupţi. La
ce-ţi trebuie?
Fân crescut într-o noapte fără lună cât casa,
sub răsuflarea
spiritelor răufăcătoare… Fiind
totul în zadar.
Nu-mi
este îngăduit a
mă văieta, a geme, a regreta.
E pe o nouă
treaptă
Totul vine sub
formă de supărare, frică sau necaz, care-i ia
puterea – dar nu
trebuie să fie îngrijorat
prea tare, fiindcă
a intrat pe o nouă treaptă de dezvoltare,
i s-a explicat:
deocamdată trebuie doar să
strângi din
dinţi, să ai răbdare. Nu mai simţi dorinţa de a
învăţa ceva în
plus? Pe zi ce trece i se pare
că e tot mai
agresiv, de fapt. Nu are de ales, însă: când nu
mai poate,
încearcă să aţipească şi
după un minut
are vertij, sare speriat din pat. De fiecare
dată când
aţipeşte trece într-o altă
dimensiune, după
ce cade în gol, de la mare înălţime. Nu mai
doarme decât
iepureşte. I se rupe inima
că nu mai poate supravieţui
în asemenea condiţii, organismul
i s-a îmbolnăvit
iremediabil, stă pe marginea
prăpastiei şi
aşteaptă imboldul
să-şi încheie
aventura, nu mai are nicio dorinţă. Ce faci,
„fiecare dorinţă
este provocată de sentimentul
iubirii”,
rupe-ţi toate legăturile cu această lume dacă vrei
să te salvezi…
Dar nu mai ştie ce
mai vrea, ce
rost are să continue, dacă a ajuns în această
situaţie? Du-te,
totuşi, la un spital, să-ţi
faci analiza
sângelui măcar. Nu mă duc. Atunci, roagă-te. „Tu
nu vezi? Fără
iubire, dorinţele tale te duc pe
drumuri
necunoscute”… Te minţi singur dacă repeţi că nu mai
ai nici o
dorinţă, subconştientul te conduce la
uşa
depozitului-de-viitor, trebuie numai să o deschizi… Iar
vii cu asemenea
argumente? Ştii ce spunea
Sfântul Augustin:
„Iubeşte-l pe Dumnezeu şi poţi să faci ce
vrei”. Câte
tipuri de sentimente te mai bântuie?
Cinci-patru-trei…
Stop! Nu declanşa numărătoarea inversă.
Nu te mai
întoarce către sursa primară,
rece.
Întoarce-te către mine, eu sunt fierbinte – iubeşte-mă!
Şi nu te mai
gândi la ceea ce se va
schimba. Ar
trebui făcută o slujbă de sfeştanie în casă.
Mă rememoram
cam pe la miezul
nopţii, lampa era încă mare: eu eram? În
armură grea şi
coif cu viziera
închisă – nu mă
recunoşteam cu totul, ce mai
voiam? Eu eram,
mă
rememoram,
ridicam pentru o clipă viziera, dar nu
mă înţelegeam.
Ce aveam… Oare
la ce mă
gândeam? La putreziciunea moştenită din adânc.
Mă gândeam la
cei din cazărmi
şi din beciuri,
români:
la cei
necrescuţi în cultul supunerii, „ca mine”.
Uşa mare, dublă,
de la intrarea
înlăuntrul meu
era pe jumătate acoperită de o dună, iar
vântul aduna din
ce în ce mai mult nisip
în jurul
pereţilor exteriori. Plus apocalipsa, anunţată
în 2012, şi
centura fotonică: totul era un
hohot de râs,
acolo, public…
Ah, instinct al
răzvrătirii! Nu da înapoi: măcar tu, „chiar
dacă am ratat
totul cu învârtelile,
reaua-credinţă,
prostia, înşelăciunea, şmecheria alor
noştri”… Că e o
cârdăşie la mijloc!
Am ratat totul,
aceasta este culoarea regulamentară,
îndrăznind
şi nereuşind,
„ascultaţi prin mine vaietele
mulţimii” –
trimis când înainte, când înapoi în timp,
împins de la
spate de o radiaţie caldă.
Cum e dracul
Stăpâniţi-vă!
Străduiţi-vă!
Se întorc şi-şi
pun mâinile pe cap, acceptând
că există şi lucruri
inexplicabile –
habar nu au de
unde vin şi dacă trebuie să se întoarcă. Nu,
mai bine merg
înainte, nu-şi iubesc
aproapele, au
aceleaşi focuri pe mirişte în minte, după
recoltarea
grâului, după ce treci
Dunărea de
Cernavodă, spre Bucureşti. Se cunosc
însă de undeva,
îşi suprapun degetele,
trepte pe o
scară care coboară, nu se uită în urmă, „este
la mijloc o altă
dezlegare
energetică” –
mare scofală. Şi? Nu s-au cocoţat pe stâlp?
Cad permanent în
deriziune, nimic nu merită,
spun, a câta
oară? Nu vrei să ne batem cuie în frunte? Au
pe dracul în ei,
maică, nu pot să moară, că-s
tineri, fac
magie neagră, vrăji
cu cuţitu’ –
bagă un cuţit în apa descântată şi
pe urmă taie un
animal,
orice: cum se
scurge picătura de sânge de pe lamă, aşa să
se ducă viaţa
omului. Vor să
se trimită prea
înainte… Cum e dracul? „Dracul e urât rău,
cu spume, când
descântau, ieşea din
apă şi se arăta
în faţa mea, era ca un strigoi, urââââât”…
nu i-ar fi
plăcut să fie altfel
Un flux
discontinuu de senzaţie şi nimic din ceea ce i-ar fi
făcut lui
plăcere în tinereţe: nici mâncare,
nici sex, nici
înotat în mare sau lenevit la soare pe nisip,
nici preumblare
pe faleză, sau pe munte. Nu mai
are nicio
atracţie. Nici oceanul aerian? Rânduielile naturii
nu-l mai
privesc. Gândurile negative, trezite în
fiecare zi, de
la prima oră, duşmăniile, răul făcut, reacţia
lui la jignirile
aduse inutil, îl afectează, îl
conduc şi-i
strică ziua, ele se transformă şi se descompun
cel mai greu,
fără ele ar fi alt om. Adevărul
e, deşi nu e
sigur, că i-ar fi plăcut
să fie altfel.
Oricum, e prea târziu să încerce să intre
în pielea
altuia, care să nu se sinchisească de ceea ce face
sau nu face cel
de lângă el. Acum nu-şi mai
doreşte decât să
întâmpine moartea cu sufletul împăcat. Să
revină cu bine
spre bază.
În el se găsesc
încă toate elementele
întrepătrunse,
unite – care se vor separa după ce va fi
îngropat,
deocamdată se chinuieşte să le
ţină într-un
echilibru minim, să nu mai sufere pentru toate
prostiile. Nu
mai contează dacă vrea să
curgă totul la
întâmplare, de la sine, şi el să le ordoneze,
cât de cât, la
nivel mic, fără alt scop decât
să tragă de
timp, să uite, să facă şi el ceva, să nu fie
atras în subsol
în timpul vieţii.
În subsol –
acolo unde e miezul seminţei de floarea-soarelui
sau al zahărului
pepenelui, miez
aflat în beznă,
unde soarta e imposibil de determinat,
înainte de a
putrezi… De ce n-a învăţat,
60 de ani, să se
bucure de ceea ce a primit de la cel pierdut
în zare, care
din când în când reapare şi-i dă
un semn?
Pâlpâind… Nu şi-a dobândit seninătatea nici azi,
i s-a oferit
numai prilejul de a dispărea subit,
dacă nu-i
convine – dar nu s-a hotărât,
ştie că altă
ocazie de a mai fi
pe aici nu i se
va mai acorda altădată, de aceea întârzie,
chiar dacă e o
hărţuire la mijloc. E convins
că toate aceste
lucruri, care i s-au întâmplat, trebuiau să
i se întâmple.
Toate, din cauza
inimii
înşelătoare în care i s-a topit mintea.
Şi care l-a
pregătit pentru o restaurare. Până la urmă
în locul lui va apărea un contur luminos.
