Petru Creţia - Prostia
Prostia, ca slăbiciune a minţii, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic; cineva este prost aşa cum are ochii albaştri sau muşchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparenţă disparate. Cum lumea îi este greu de înţeles, o potriveşte el cumva puţinei sale înţelegeri, punând de bine, de rău la un loc noţiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga şi bogata tradiţie a prostiei omeneşti. Lucru firesc, pentru că, neeputând abstractiza, prostul trebuie să se folosească de generalizări gata făcute de alţii, la fel de proşti ca şi el, dacă nu mai rău. Într-adevăr, dintre două sau mai multe posibilităţi, prostul o alege fără greş pe cea mai stupidă şi apoi se odihneşte asupra ei. Ar fi de scris o morfologie a prostiei, în care diversele ei manifestări sã fie elaborate şi sistematizate ca paradigme, şi o sintaxă a ei, adică o teorie a felului în care se desfăşoară prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor şi a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoară incoerenţa.
Prostul nu are o clară conştiinţă de sine, nu învaţă din experienţă şi ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hrăneşte din puţinul ei şi se regenerează din propria ei substanţă, rămânând mereu egală cu sine. Într-o însemnare intitulată Caracter de prost, Eminescu vorbeşte de „Luarea metaforelor ad litteram” şi de „stăruinţa în neghiobie”. Într-adevăr, şi e o observaţie subtilă, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparaţiei, a cărui absenţă este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparaţie desfăşurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini? Dacă îi vorbeşti de noaptea nefiinţei, el crede cã se lasă întunericul şi aprinde lampa. Cât despre „stăruinţa într-o neghiobie”, ea este una din principalele caracteristici, şi dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cât de uşor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea. Mobilitatea şi readecvarea sunt prerogative ale inteligenţei. În tradiţia românească avem, cât priveşte prostia, o scurtă capodoperă, Povestea lui Creangă, unde o femeie neroadă îşi prohodeşte pruncul la gândul unei primejdii ipotetice şi lesne de înlăturat; un om, ca sã aibã luminã în casă, cară soarele cu baniţa, un altul dã sã-şi dãrâme casa ca să scoatã carul înjghebat în ea, un altul cautã sã zvârle nucile în pod cu furca, altul, în sfârşit, se căzneşte să suie vaca cu funia în şură, gata s-o sugrume. Prostul nu se descurcă în plan pragmatic pentru că încurcă până la catastrofă relaţia dintre mijloace şi scopuri. În sângele lui curge, ca o esenţă tare, o chintesenţă a ceea ce în germană s-ar putea numi Urdummheit, prostia originară, cea de la obârşia vremurilor.
Numai că aceastã infirmitate şi deficienţă a intelectului nu este întotdeauna inocentă, şi atunci încep necazurile. Într-adevăr, prostul e şi el om şi trebuie să o scoată cumva la capăt pe lumea asta, şi cât mai bine dacă se poate. Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante şi nocive în ordinea moralităţii. Neştiind ce statut are şi ce loc i se cuvine, prostul se amestecã unde nu-i fierbe oala, încurcă iţele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăţi, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor şi susceptibil, neştiind de glumă, imaginează conspiraţii universale şi vorbeşte ca un profet, mai şi găsind pe cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic şi tinde să facă din maxima acţiunii sale o lege universală.
Şi, neştiindu-şi lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic şi mai întotdeauna trufaş, pentru că prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. Iar când se întâmplă să fie şi harnic, simţind în chip obscur că trebuie să-i substituie calităţii cantitatea umple şi încurcã domenii întregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul delirante şi e adesea răsplătit pentru asta cu distincţii şi ranguri. Dar cel mai rău este că prostul, ajuns într-o situaţie criticã din propria lui prostie, devine feroce şi poate fi bestial. Mulţi oameni au pierit zdrobiþi de prostia biruitoare. Puţinătatea spiritului naşte monştri. Dar adevărata primejdie a prostiei stă în mulţimea proştilor: ne place, nu ne place, lumea e plină de proşti.
Tot Creangă zică că, dacă prostia ar durea, uliţele ar vui de zbieretele proştilor. Iar lumea lui Caragiale, când mai explicit, când mai puţin, conţine o cantitate explozivă de proşti de toată seama. Prin mulţimea lor devin periculoşi. Mai ales că ticăloşii inteligenţi ştiu să se folosească de cei proşti pe scară istorică, exploatând ticăloşia oarbă şi tâmpă care dospeşte în prostia omenească. Îi investesc cu putere, ţinându-i însă la cheremul lor, şi apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai ţineţi minte pe activiştii obtuzi, trufaşi şi brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri?
Şi nu-i simţiţi cum mişună încă printre noi, travestiţi, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori şi autoritar ca guvernanţi, trezind ecouri de prostie de-a lungul şi de-a latul ţării, răscolindu-i întunericul şi ura pe care o emană întunericul? Ba simţim, prea bine simţim, şi poate tot mai este ceva de făcut. Iarăşi Eminescu, vorbind de moftangii, spune într-un loc: „Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei”.
Bine ar fi să nu aibă parte de ele, pentru că mare primejdie este pentru obşte înălţarea proştilor în ranguri şi dregătorii. Păcat de-o biată ţară, i-ar fi ajuns ticăloşii.
Petru Creţia – Eseuri morale – Editura Muzeul Literaturii Române Bucureşti - 2000
