Nicolae Tzone - hai să mîncăm pur şi simplu zăpadă şi gheaţă (fragmente)

poemule majestate dă-te un pic mai încolo să-ncapă în sanie şi marele urs alb
din antarctica
poemule majestate hai să mîncăm pur şi simplu zăpadă şi gheaţă hai să înotăm
cu braţele goale pe sub pămînt de la un pol către celălalt pol al planetei
poemule majestate să aprindem focuri mari sub ţîţele iubitei să ne facem scrum
de dragul ei dar ea să nu ştie să nu afle niciodată de vremelnica noastră
rostogolire-n cenuşă
poemule majestate să răzuim lumina lunii de colţii albi ai acestor castori nespus
de flămînzi care se nasc chiar acum din şoldurile noastre
poemule majestate să sfinţim pietrele de toate mărimile să nu mai poată
niciodată semeni să mai arunce cu ele în semeni
poemule majestate hai să-i înviem dintre morţi chiar acum chiar în secunda
aceasta pe toţi poeţii mari pe care-i iubim
poemule majestate hai să ne încoronăm noi între noi şi-apoi să-ncoronăm
cu coroanele noastre şi moartea noastră să nu fie carecumva
geloasă pe noi


*

arnea ta e casa mea intru prin toate ferestrele în ea şi mă culc fericit fie
pe pernele de nea ori de catifea fie pe atît de răcoroasa şi atît
de primitoarea podea
carnea ta e ninsoarea mea devin cel mai pufos bărbat din ţara de pe dîmboviţa
cînd din tălpi pînă în creştet mă îmbrăţişezi cu ea
carnea ta e cartea mea la care scriu şi dimineaţa şi seara cînd lumina este de
frumuseţe mai grea cînd întunericul se plimbă pe pămînt
în caleşti cu roţi canapele şi cai de cafea
carnea ta e lumina mea ca prin rai merg pe vîrful degetelor pe sub ea şi pe
deasupra de ea
carnea ta cînd alerg cu vîrful limbii pe ea e marea mea neagră şi deopotrivă
mediterana dintre corsica sicilia şi malta
carnea ta e coroana mea sînt cel mai puternic bărbat din ţara de pe dîmboviţa
cînd mă încoronez peste creştet şi peste tot trupul cu ea
carnea ta e capodopera mea scriu de veacuri filă cu filă la ea şi sînt fericit
ca un miel alb care paşte prima iarbă verde a anului
*

va veni moartea şi va tăia lemnele epocii mele pe oasele mele şi pe carnea mea
cu satîrul cel negru şi greu al nimicului
va veni negrul cel mai dens şi va începe să danseze pe oasele mele şi pe muşchii
mei încă nu morţi de tot încă nu pentru totdeauna învinşi
va veni trenul cu o singură trecece pe linia orizontului trenul plin cu morţii
cei mai frumoşi şi mai eleganţi ai planetei trenul cu un singur loc încă liber
al meu undeva pe ultima scară în ultimul vagon
dar va veni şi poemul cu o singură trecere pe muchia zării poemul cu un singur
locuitor poemul cu un singur fotoliu în casa transparentă de sticlă
poemul cu un singur stăpîn
şi moartea rîde la orizont şi poemul cu un singur locuitor străluceşte la orizont
ştiu că eu sunt poemul cu o singură trecere pe muchia zării ştiu că eu sînt singurul
lui locuitor ştiu că eu sînt singurul lui stăpîn dar neliniştea din oasele
mele şi din muşchii mei este departe de a fi neînsemnată şi trecătoare
şi-atunci îmi înmoi degetele în sîngele meu încă atît de roşu încă atît de viu
şi scriu
pesemne că poemul care trece o singură dată pe muchia zării este jumătate moarte
şi jumătate om
pesemne că moartea care rîde la orizont este jumătate om şi jumătate poem
pesemne că eu însumi sînt încă din burta mamei mele jumătate moarte şi jumătate
poem

*

din sicriul meu lustruit de geana tînără a faraonului tutankamon curge viaţa mea
ca vinul dintr-un pahar plin în care continuă să se toarne vin roşu cu găleata
toată viaţa mea miroase a vin şi a frunză de viţă de vie toată viaţa mea
revărsîndu-se din sicriul prea mic pentru ea miroase a vînt rostogolit
peste şi printre boabe de struguri
am iubit mult foarte mult carnea mătăsoasă a iubitei mele am iubit mult
foarte foarte mult toate cele nouăzeci şi nouă de ţîţe pe care iubita mea
mi le punea zi de zi între buze ca pe nişte flori roşii ca pe nişte
ulcioare de lux
cînd a venit vremea să mor şi am murit îndrăgostit de ea am murit
focuri de tabără au aprins ucenicii mei pe dealurile din poemele mele
cu piramidele de piatră şi foc la vedere
şi din stelele locuite de oamenii viitorului au venit poeţii pe care nimeni de pe
pămînt nu-i cunoaşte şi au scris versurile din care mi s-au ţesut hainele
în care-am fost îmbrăcat
şi din pietrele pe care vreodată le-am atins a ţîşnit aur şi pavate cu aur au rămas
pentru totdeauna toate drumurile pe care cîndva am trecut
am fost cel mai bun dintre semenii mei şi am murit cu speranţa că poate vor vrea
să devină mai buni decît mine

din sicriul meu lustruit de geana tînără a faraonului tutankamon curge viaţa mea
ca vinul dintr-un pahar plin în care continuă să se toarne vin roşu cu găleata

*

mă spăl pe limbă cu apa care cîntă în mîinile lui iisus cînd o bea
mă spăl pe fiecare vers pe care-l scriu cu apa care cîntă în mîinile lui iisus
cînd o bea
mă spăl pe ochi cu viaţa tatălui meu care a murit de mult şi cu viaţa mamei mele
care m-a născut de mult

mă spăl pe limbă cu apa care cîntă în mîinile lui iisus cînd o bea

*

dumnezeu din ce în ce mai curios şi-a sumes mînecile cămăşii de pînză de in
pînă deasupra de coate după care a înfipt toate cele zece degete deodată
în creştetul capului meu şi mi-a întors capul pe dos
nu mai am de ales voi umbla de-acum înainte printre semeni cu capul întors
pe dos ca o floare sîngerîndă