Antioh Dimitrievici Cantemir - Satira VII

 

Către cneazul Nikita Iurievici Trubețkoi

Când văd pre unul care ceaslovul nu mai lasă,

Biserica păzește, se-nchină, ține postul,

Nu doarme cu nevasta, și duce lumânări,

Dar ia chiar și cămașa de pe un biet sărac,

De-i zic: ascultă frate, te rătăcești cu mintea,

Mergând pe astă cale în rai nu poți să intri;

Iar dacă ai dorință ca să te mântuiești,

Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept.

Atunce l-a mea râvnă el mânios răspunde:

Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrâne sfaturi!

Și bine zice omul; eu încă n-am ajuns

A iernii înturnare să văd de treizeci ori,

Și nici un păr din capu-mi nu și-a schimbat colorul,

Cum dar în așa vârstă să-ndrept eu barbe albe

Și căzături cinstite ce poartă ochelari?

Pre cei ce n-au în gură mai mult decât trei dinți,

Țiu minte ciuma Moscvei, și spun ca de deunăzi,

Campania și lupta la Cighirin [1] urmată?

Aș răguși zadarnic vrând să le dovedesc

Că mintea-n om nu crește cu lunile și ani,

Cu toate că cercarea pre minte sprijinește,

Și ce câștigă numai cu anii; însă vremea

Nu dă esperiență la cei ce nu pricep

A lucrurilor reguli; iar omul silitor

La ea s-ajungă poate și-n vârsta tinereții;

A mele vorbe însă vor fi disprețuite,

Și mulți nătângi în lume vor crede ne-ncetat,

Că un bătrân cu mintea întrece pe trei juni.

Asemene opinii fără de judecată,

Și altele mai rele, s-au întâlnit în oameni;

Unii se țin de-acele ce bune le socot,

Le cred că-s legiuite, și nu știu că greșesc;

Iar alții cunosc răul, dar nu au îndrăzneală

Să se împotrivească plecării cei nătânge

Ce-i trage către fapte lipsite de bun simț.

De-ai întreba pricina acestei rătăciri,

Obștescul glas răspunde: Că nouă din născare

Ne-a dat natura suflet plecat spre amăgire

Și stăpânit de patimi, iar astei legi firești

Noi nu suntem în stare a ne împotrivi.

Acest adevăr însă de e ispitit bine,

Nu știu. Nikito dragă, dar știu cu-ncredințare,

Că dacă eu din lene ogoru-mi voi lăsa

Făr-a-l lucra cum trebui, va răsări dudău;

Iar îngrășându-l bine ș-arându-l cumsecade,

Voi aduna o roadă ce-mi va răsplăti munca.

Oricum ar fi plecarea ce firea ne-a lăsat,

Dar este, este-o vreme în care să putem

A-i potoli iuțeala, de nu de tot s-o stingem,

Și să-ntărim în bine pre cei cu plecări bune;

Această vreme este când omul e copil.

Atunci e ochiul ager, auzul simțitor,

Căci nou fiind pe lume, pătrunde cu-nfocare,

Ș-obiectele ce vede se înrădăcinează

În inima-i setoasă de orice lucru nou.

Deprinderea adesea se face fire-n om;

Ea chiar și pe frânghie a dănțui ne-nvață,

Și multe din acele pre care noi le credem

Că vin de la natură, mai bine cercetând,

Descoperim că-s numai a creșterii efect.

Aceasta a pătruns-o neobositul PETRU,

Monarhul și părinte, cu-a lui înțelepciune.

Cu multe ostenele, el școale-a așezat,

A căror îngrijire și scop folositor

Era ca să aducă pe juni la fapta bună.

Odihna, pân-și tronul a hotărât să-și lase

Și să călătorească în depărtate țări

Ca patria prin pildă-i să poată învăța

De la străini acele năravuri, meșteșuguri

La om trebuitoare, și neștiute-n Moscva.

Cu slavă a lui trudă pre noi ne-a-ncoronat;

Bărbați au ieșit vrednici în pace și război,

Pre care-n pomenire îi vor păstra urmașii,

Dar lucrurile bune rămân disprețuite,

Simțirea lăcomiei când nu ne măgulesc.

Să adunăm avere, palate să zidim,

Să facem grădini, fabrici, să-mbunătățim codri,

Ca să lăsăm copiii moșteni de averi multe,

Cu astă îngrijire noi numai ne muncim;

Cum însă se petrece copilăria lor,

La doi sau trei în minte abia le trece poate;

Și care pe nimicuri mari sume cheltuiește,

Îi pare rău să deie un ban pentru-ai săi fii,

Ca-nvățătură bună să poată dobândi.

Iar când copilu-n urmă se dă în desfrânare,

Atunci mâhnitul tată de el se rușinează,

Și în zadar arată că nu e vinovat.

Ai adunat avere și nu te-ai îngrijit,

În inimă să-i sameni năravurile bune;

Bogat îți va fi fiul, dar va trăi în lume

Urât și fără slavă, de toți disprețuit,

Și cine știe dacă, prin relele purtări,

Nu-i va sfârși viața într-o spânzurătoare.

Isprava bunei creșteri în asta se cuprinde,

Ca patima din inimi de timpuriu stârpind,

În calea faptei bune pre tânăr să îndrepți;

Căci numai prin aceasta el poate să ajungă

A fi de folos țării și lăudat de oameni.

Iar pentru a produce un rod așa dorit,

Științele și arte sunt numai ajutor;

În judecăți să aibă pătrundere-nțeleaptă,

Și ale-mpărăției venituri, cheltuiele,

C-o singură ochire să poată lămuri.

Pe valurile mării s-aleagă sigur drum.

Pe cer să înțeleagă a stelelor rotire

Ș-atracția ce trebui să aibă între ele.

Efectul să cunoască a oricărei făpturi.

Aceste-i vor da nume de învățat bărbat,

Și la-nsemnate ranguri pot încă să-l înalțe;

Mulțimea îl va crede un vrednic cap de oaste,

Văzând lățită țara și dușmanii învinși.

De nu va putea, însă, pe sine-a fi stăpân,

De nu va ști a trage cu chip plăcut pre oameni,

Și nu se-nduioșează văzând plângând săracul,

De-o dreaptă judecată nu e povățuit;

În scurt, dacă năravul îi este vicios,

Se vor mira de dânsul fără să îl iubească,

Și lauda silită le va ieși din gură,

Căci numai interesul la asta-i va-ndemna,

Stând gata în tot ceasul din spate a-l zvârli.

A sa ușoară slavă s-a veștezi în grabă:

Un om neplăcut lumii curând se dă uitării.

Când soarta-i se preface și zile negre vin,

Uitat e de oricine ca și când n-ar fi fost.

Virtutea poate numai a liniști pre cuget,

Și stavilă a pune l-a poftelor capricii;

Ea numai ne deprinde în pace a privi,

Tot felul de prefaceri a orbului noroc,

Și fără nici o frică a aștepta sfârșitul.

Să ne silim, deci, trebui de a sădi virtutea

În tinerele inimi pân-s-a-nrădăcina.

Să le deprindem mintea cu-acele-nvățături,

Ce lor sunt potrivite și pot să-i folosească;

Atunci prin fiii noștri de orice treaptă vrednici,

La patrie aducem un dar de mare preț.

De-ar fi în a mea voie ca singur să aleg

Din două minți pre una, atunci cu bună seamă

Aș prefera îndată pre care-ar fi mai simplă,

Decât pre cea isteață și ageră, dar rea,

Oricare faptă bună aș crede bucuros,

La cel ce nu se-ngrașă din binele altora.

Deși pe răbuș numai el știe să însemne

Tot însă nu se-ncrede unui risipitor

Ce numărul cunoaște ca-n turnul Suharev

Dar fără socoteală își cheltuiește starea.

Copiii se dezgustă de asprele povețe;

Nu trebuie-ntre oameni ades a-i dojeni,

Căci stingi pe nesimțite ambiția din ei.

Le lasă de joc vreme; folos n-aduce graba,

Și când cu ei ești singur atunci îi sfătuiește.

Pre un copil blândețea îndreaptă într-un ceas;

Mai mult decât asprimea și frica într-un an;

Purtarea aspră seacă curajul de la tineri.

Ferice de acela ce știe să deștepte

A laudei dorință în gingașul copil!

Mai greu străbate-n inimi urechea decât ochiul,

De-aceea prin exemple povața e mai bună;

Ea face și pre vite s-urmeze pre părinți.

Deprinde vulturelul să zboare în văzduh,

Pre căpoieș s-alerge țâhnind după găină,

Pre țăpușori să-și cerce puterea lor în coarne,

Rățușca să înoate abia ieșind din ou.

Aceste nu se-nvață de cuget sau de sfat;

Nimică nu știu altă decât să imiteze.

Doi frați sunt într-o casă crescuți toți împreună,

Și tot de-același dascăl certați și învățați,

Din ei alege unul al faptei bune drum,

Din care nu-l abate nici frica nici nădejdea;

A sa îndatorire cu râvnă împlinește;

Plăcut și cu blândețe, la vorbă măsurat,

Compătimește însuși când vede pre sărac,

Și mila împărțește cu inima curată.

Iar altul crud și trufaș pre tatăl său ar vinde

Ca să-și îndestuleze iubirea de argint;

El pradă visteria și moare într-un ștreang,

Așa precum se cade la făcători de rele.

Pre unul pilda bună îl întări-n virtute,

Pre altul la pieire tot pilda l-a adus.

De-aș vrea să sting din vreme scumpetea-n fiul meu

I-aș dezveli năravul în toat-a lui sluție,

Și pre Ignat de pildă l-aș scoate înainte:

Privește-l, eu i-aș zice, cât este de sărac,

Având grămezi de aur, e veșted și mâhnit;

Un ceas odihnă n-are; apoi așa viață

Cu multă avuție, o socotești ferice?

De mi s-ar părea iarăși că e risipitor,

I-aș face cunoștință viața lui Clearh,

Pre care creditorii îl țin la închisoare.

Când ar vădi plecare către trupească poftă,

I-aș arăta pre Melit de bube rele plin.

Slugi, mancă, guvernantă m-aș îngriji s-aleg

Tot oameni de ispravă și cu purtări cinstite.

Dar creșterea n-atârnă de la aceia numai,

La care în pruncie am fost încredințați;

Căci patima găsește prin multe părți prilej

De-a se vârî în inimi; și tot ce pre un tânăr

Înconjură, formează a lui firești plecări.

Nu e de-ajuns sămânța s-aducă rodul bun;

Îi trebuie și timpul să fie cald, statornic,

Pământul lucrat bine, udat când trebuiește;

Și gunoiat în vreme, căci altfel în zadar

Nădăjduiești în rodul pre care-ai semănat.

Bețiv s-alese Filip; el fu crescut de-o rudă

Supusă la beție. Mirtil curvar se face,

Căci a avut un mentor curvar și verigaș.

În veci din gura Savii nu iese adevăr,

Tot ce visează noaptea, ce-i vine-n minte spune;

Ne-aducem îns-aminte și de a lui bunică,

Ce cu neîncetare hodorogea minciuni.

Silvia-și dezvăluiește rotundul frumos sân,

La toți zâmbește dulce, din ochi le face semne,

Își pune alunele și se sulimenește.

De la Silvia lesne poți orice căpăta,

Căci nu vrea să jignească pre nime cu refuz.

Așa a fost și mă-sa pe când era ca dânsa.

Prunciei noastre floarea curând se veștezește

Când e încredințată pe-a unei roabe mâini.

Copilul fur, tăgadnic, de slugi e învățat;

Ei sunt adevărata nevrâstniciei ciumă,

Dar pilda părintească e mai vătămătoare.

De multe ori copiii ar fi mult mai cinstiți,

Când tatăl lor și mama pre sine-ar fi stăpâni,

Și frâu și-ar pune limbii când fiii lor sunt față.

Adun avere multă și dreaptă și nedreaptă,

Mă sârguiesc să capăt un rang însemnător,

În somn și în ospețe viața îmi petrec,

Și pân-în urechi intru în tina desfrânării.

Crezând că fericirea stă numai în avere,

Acelor mari puterea în sine pizmuiesc,

Dar caut cu tot chipul a lor prieteșug;

Privesc cu nepăsare și râd de sărăcie.

Voiesc cu toate-acestea, ca fiul meu în lume

Și cu puțin să știe a fi îndestulat,

Stăpân pe-a sale pofte, smerit și înțelept;

Să aibă adunarea persoanelor cinstite,

Și să imite numai a lor purtare bună.

Zadarnică mi-e truda! pe apă slove scriu [2]

Căci casnicele pilde puternice rămân.

Și fiul meu va merge tot pe acea cărare,

Pe care va cunoaște a tatălui său urmă!

Cu ce obraz putea-vei pre fiul tău să-nfrunți

Când tu prin buna pildă nu îl povățuiești?

Când el la tine vede de înfruntare fapte,

Și nu găsește-acele pre care i le lauzi?

Un rac pre fiu defaimă că merge îndărăt,

Iar el răspunde: tată! arată-mi cum să merg.

Nu poți fi bun cum trebui, dar nu-ți sminti copiii;

Mai bine ar fi însă să te ferești de patimi,

Sau cel puțin de ochiul prunciei să le-ascunzi.

Când te gătești de oaspeți, îndată poruncești

La slugi ca să grijească, să măture prin casă,

Să curățe ograda și vasele să spele,

Tu însuți porți de grijă, în sus, în jos alergi,

Faci vuiet, pui la cale, te temi ca nu cumva

Vrun oaspe să-nsemneze acea mai mică lipsă,

Ori ochiul lor să vadă vreo necurăție.

Aceste le faci toate, dar nu te sârguiești

Să depărtezi vederea copilului de rău

Și să ascunzi de dânsul urâtele-ți defecte.

Nu-ți este mai scump fiul decât oricare oaspe?

Pare că văd pe-un critic cum clatină din cap,

Cum strânge din sprâncene c-un zâmbet sătănesc,

Ș-așa măreț vorbește: "Ian vezi băiatul nostru

Cât de sumeț ne-nșiră povești din ceea lume!

Ne face pierzând vremea urâtul să simțim;

Ca nuca pe perete povețele-i se prind.

Neavând ce spune altă, năravuri cercetează

Și zice că plecarea e rodul educării,

Voiește să ne-nvețe a crește pre copii;

În scurt, ne dă dovadă de creieri zdruncinați.

Prietene Nikita! Aceste ziceri poate

Vor fi plăcute-acelor ce zic că viața-i scurtă,

Și critică-o idee ce nu e ca a lor,

Nevrând a da crezare nici chiar la adevăr.

Eu nu voi să înduplec pe-un soi așa de oameni,

Dar nu-i oricare slobod opinia să-și deie,

Când ea în sine poartă a legilor respect,

Și poate să aducă oricât de mic folos?

Tu însă-mi dă iertare, căci rândul nu păzesc,

Dintr-una sar într-alta. Mi-e greu să mă supun

La reguli ce adese pricinuiesc urâtul.

Când mintea este slabă, amestecul ei place;

Căci dacă ni s-ar cere tot reguli să urmăm

Și dintr-o socotință să nu putem ieși

Fără a-i da sfârșitul, atunci ca să vorbească

Abia într-o grămadă doi oameni poți să afli.

 

traducere Alecu Donici

 

[1] Cighirin ­ capitala cazacilor zaporojeni asediată de turci și scăpată de oștile rusești la anul 1676.

[2] În turnul Suharev la Moscova se întemeiase o școală de aritmetică, geometrie și alte părți din matematică.