Paul Celan - Tristeţe
Visele, volbura serii-aurora, lac adormit într-un nufăr apus, vii să le-ngheti cu tăcerile, sora neagră-a celui ce cununa ţi-a pus
cerul cu zimţi, de nea, peste tâmple, nor înflorit, pe o geană să-l duci, tu, rătăcită-n veşminte mai simple,
râzi : — oare mâine şi toamna din nuci ?
Iia n-o vrei, cea cu umbră cusută, paing înstelat peste noapte să-l pui
Iar doarme aurul şi ceaţa se mută.
Cui îi dau rouă ?
Lacrimă — cui ?
