Antioh Dimitrievici Cantemir - Oda I

 

Plutind în întuneric pe cale rătăcită,

Căci nu vă-ntoarceți ochii spre cel ce este-n cer?

Atei fără de minte! Părerea amăgită

Lăsați, și mânați vasul spre țărm de adevăr.

Pre Dumnezeu cunoașteți acel ce cârmuiește

Făptura plăsmuită cu însăși mâna sa.

El cerurile-ntinse în care strălucește

Înflăcăratul soare pre toți a lumina.

Planetelor și lunii El zice să-mprumute

Lumina lor din soare; și el a poruncit

A se aprinde noaptea făclii de stele sute

În aer să lucească când soarele au sfințit.

Cu naltă-nțelepciune a timpului măsură

A cumpănit, și toate păzesc regula lor,

El zice ca să cadă a rouăi picătură

Pământul să adape spre hrana tuturor.

Și toate sunt lăsate spre vecinica Lui slavă

Și cerul și pământul pre Dânsul îl măresc,

Câmpia, șesul, floarea și vesela dumbravă,

Ici valea, colo dealul natura-mpodobesc.

Când marea se răscoală mugind cu-nfuriere,

În slab nisip o ține în marginile ei.

El vânturilor zice să sufle cu putere,

Văzduhul să-nnoiască gonind nourii grei.

El este creatorul a orice vietate.

Jivina ce trăiește în ape, pe pământ,

Și pasărea ce-n aer cu aripa străbate;

Tot ce viază-n lume a Lui făptură sunt.

Apoi ca un puternic și milostiv părinte

Pre om cu însăși mâna-i din lut a plăsmuit

L-a dăruit cu semnu-i, l-a înzestrat cu minte,

Cu dânsa dintre alte făpturi l-au osebit.

El nourul cel negru despică cu-al său tunet,

Săgeata arzătoare răzbate-n orice loc;

Se tulbură tot omul de acel puternic sunet

Înfricoșat și iute, ce poartă-n sine foc.

Pre cei smeriți înalță, pre cei înalți smerește.

De munți de se atinge ei fumegă-ngroziți,

De-a lui privire lumea se mișcă, se clătește,

Noroadelor și neamuri, cântați-l și-l măriți.

 

traducere de Alecu Donici