Domnița mea cu nume adorat
De îngeri și de oameni!
În calea cui? În care inimi seameni
Lumina zâmbetului tău curat?
Când am plecat, în ceasul cel din urmă,
Plângea în mine inima, de mult:
Părea că universul tot se curmă,
Și eu durerea lumilor ascult;
Ș-un gol, în mine, se făcu deodată,
De nu-l pot umple slăvile cerești
Acest pământ bătrân, tăria toată,
Iubire! numai tu le sprijinești...
Și spus-am ochiului meu trist: Privește!
Cuprinde-o toată și-n străini o ia!
De-acum și până totul asfințește,
Nici umbra celei dragi nu vei vedea.
Și spus-am brațului: Îmbrățișează!
Înlănțuie-o la pieptul meu de foc!
De-acum și pân se stinge-a lumii rază,
Nu vei cuprinde cel mai trist noroc.
De-acum voi sta cu brațele deschise
Și nici o umbră nu le va-ncălzi
Și voi dori s-o văd măcar în vise.
Și nici acolo nu va străluci...
Și, poate, de eram un rege-al lumei
Un geniu, care zguduie pământul
Când își rostește-n grai de foc cuvântul,
Cununa de stejar ar fi ascuns
A frunții mele vecinică paloare
La dorul meu eu poate-aflam răspuns,
O, dulce-a suferinții mele floare!
Sau de-aș putea, pe-a gândului aripă,
Să mistui depărtarea într-o clipă!
În ceasul trist când mă supune dorul,
La casa voastră să mi-astâmpăr zborul:
Găsind din nou în vorba-ți caldă, bună,
Al fericirilor pierdut ecou,
Ca norul ce s-apropie de lună
Vieața mea ar străluci din nou.
...Dar, poate, ori pe care treaptă-a scării
Te-ar împietri vieața-nșelătoare:
De-ți dăruiește glorii orbitoare,
Ori noaptea fără capăt a uitării;
De plânge-n lacrămi dorul, de departe
Ori subt privirea celei fără seamăn,
Deopotrivă i-mpletit cu moarte
Amorul care nu-i nădejdii geamăn.
Să rătăcească-n voia lui, aprins,
De cum se lasă noaptea-n necuprins
Așa v-aștept cu sete scânteierea:
Să coborâți pe văi tăceri adânci,
Să rătăcesc pe-ascunse căi, pe stânci,
Și singur să-mi hrănesc nemângâierea.
Cu mii de visuri să împodobesc
Icoana vie-a frumuseții sale
În orice rază-a voastră s-o zăresc;
Să-mi fugă orice gând, pătruns de jale,
În jurul chipului dumnezeiesc,
Așa cum voi, vă frământați acuma
În preajma junei blânde din senin;
Cum zboară mii de vieți de-o clipă, seara,
În jurul unei singure lumini,
Pân le trimite moartea dulce para...
Și merge astfel cel robit durerii,
De propria lui umbră însoțit,
Să spună nopții, vântului, tăcerii,
Povestea lui de dor nemărginit,
Pân se-mblânzește rugul amintirii
Și lin se pleacă stelele spre stâns,
Iar în sălbateca grădină-a firii
Se umplu ochii florilor de plâns.
Și se tot duce, cât e depărtarea,
Pe stânci, ponoare, tainice cărări,
Pân tace în frunziș privighetoarea.
Cu pieptul sfâșiat de suspinări,
Și, obosită, trece ciocârliei
Neisprăvitul plâns al nebuniei,
Să-l schimbe-n vii și vesele cântări.
Atunci, se-oprește, sfărâmat de cale,
Și cheamă somnul, care l-a uitat:
Lin, râzător și binecuvântat,
Ca-n zilele copilăriei sale.
Și iată! vine el, trimisul sorții,
Purtând în ochi un strop din marea morții
...Adormi ușor, adormi adânc, visează
Că luminosul ieri tot mai durează,
Și uită că ți-e viața sfâșiată
Între-amândoi stă vecinicia toată.
Convorbiri literare, XLII, nr. 10, octombrie 1908.
