convoaie de furnici,
unele după altele, unele
se duc, altele
se întorc,
traversând
drumul de ţară: roţile căruţelor nu le întrerup
circuitul, saltă
peste ele, poate
va da Dumnezeu
şi va ploua azi! Ce spui? Îi
întinde două
mere pădureţe: astea
sunt bune când
dă bruma peste ele, muşcă
din unul, se
strâmbă, îl aruncă, pe
al doilea măr îl
joacă în palmă, în zăpăceala serii, e
lucios… Nu
e caraghios? Să
ai un unic strigăt din interior: să pleci!
Să pleci fără o
ţintă anume şi să nu te mai
întorci, să nu
mai ai frivola
grijă a zilei de mâine, de acasă,
să ajungi
undeva, la un capăt sau la un început, la
limită, oriunde,
să te întinzi acolo pe
pământ şi să
aştepţi să vină peste tine, părăsită de toţi,
conştiinţa.
Conştiinţa unui nou transfer.
Transfer?
„Transfer
energetic”. Să
te întrebe ce ai păţit şi să te implore
să rămâi, că de
ce te omori atât
cu firea.
