Leo Butnaru - Spiegel in spiegel // Oglindă în oglindă

EU, EA…

Şi prinsei a-i spune, a mă destăinui. Aşa, brusc, blitz, cam ameţită de alcool cum sunt în clipele astea. Ştii, zic, ştii, eu îndelungă vreme, chiar ani în şir mi-am căutat o candidatură. Potrivită, speram. El trebuia să fie unul experimentat şi îndemânatic, ca să facă ASTA cât mai puţin dureros posibil şi, dacă îi ieşea pasienţa, chiar plăcut. Am găsit ceva. Pe cineva. Nu cred că mi-am respectat întru totul doleanţele iniţiale, dar am găsit. Candidatul. Şi el a făcut ASTA. Nu chiar cum mă gândeam eu, nu abil, sută la sută, dar nici prea departe de ce-mi doream. Însă nu aş zice că ar merita să-i fiu foarte recunoscătoare. Ieşi ca şi cum un fifty-fifty niţel ciudat, neprotocolar, să zic.

Chiar dacă faţa lui nu era împovărată barem de un strop de intelect şi alte forme, elemente ce ar trezi interesul cuiva ce ar vrea, eventual, să se îndăgostească. Putere brută, nimic altceva. Însă noi, femeile, ştim că, uneori, forţa brută a oarecărui bărbat are un magnetism irezistibil.

Cum s-ar spune, şi-ţi spun şi eu acum, am pus piesa în scenă cu un accent pe carne, nu pe spirit. Crezi că geaba am recurs la măsuri atât de cardinale şi imprevizibile? Pentru că, oricum, odată şi odată trebuia să mă hotărăsc şi eu. Da, poate că odată şi odată, dar nu oricum...  Da, sigur, după expresia feţii tale înţeleg că, în alegerea tacticii, am cam clacat. Şi, ca să ies din situaţie, ar fi nevoie de măiestrie în strategie.... Iartă-mi năzbâtiile astea... Ţi-am spus doar, sunt cam băută... Euforică şi derutată... Şi însingurată... Şi o să-ţi mai spun. Indiferent ce crezi tu. Asta e, şi ea ţine de destin... Ca ceva ce este engramat în primul gen din care am pornit eu, omeneşte, dar – ca la începutul începuturilor – dumnezeieşte... Uite, o dau în vorbe mari... Ca mai totdeauna când sunt niţel băută, plus ceva euforie şi derută and singurătate. Da, cred că mai pot gândi ceva... pentru că nu mi-am băut de tot gânditoarea... Ştii?... Se spune că, în genere, femeile nu că ar fi doar mai longevive, ci şi trăiesc mai bine, hai să zic – mai confortabil în toate decât bărbaţii... Sigur, ce vorbesc eu de bărbaţi, dacă nu am cunoscut decât pe unul singur... Mă rog, să zicem că sunt cam livrescă. Şi de vină e internetul. De acord? De acord. Tăcerea e semnul asentimentului. Dar dacă m-ai întreba de ce acele alde noi mai că huzuresc în raport cu acei alde ei, o explicaţie ar fi că ele, adică noi, nu încercăm sentimentul de vină faţă de lume. ’Nţeles?... Încearcă să înţelegi... e ceva adânc... mai că-i filozofie, aş zice... Din contră, femeile sunt absolut suprasensibile faţă de fel de fel comportamente neceremonioase ale lumii, universului, existenţei faţă de ele, femeile, bineînţeles.... E adevărat, uneori suntem în stare – sau cel puţin eu una – să elaborăm  teoria generală a ghinioanelor, neşanselor, catastrofelor de două parale... Nu crezi?... Crezi... Pentru că tăcerea e semnul asentimentului... Da, molcianie znak soglasia... Am spus acelaşi lucru, numai că de data aceasta în ruseşte... Încă nu ai uitat ruseşte?... Cred că eşti pe cale de a slăbi în continuare la această materie... Pagubă în ciuperci... De taiga... ciupercile... siberiene... Pentru că, oricum, înaintăm spre occident, nu? Oricum, înaintăm oricum... Ce dracu’ s-a legat de mine acest oricum?... Oricum-oricum ar fi un fel de spiegel in spiegel*... Uite, două-trei cuvinte, sau două jumătate, din cele pe care le ştiu şi eu în nemţeşte... Ştii de unde le-am aflat?... Este titlul unei celebrisime lucrări a nemaipomenit de fainului compozitor estonian Arvo Part... E foarte popular... A fost şi este... Chiar dacă eu am aflat cam târziu, descărcând din google muzică piratată... Partată – de la Part, piratată – de la pirat... Analogii de doi bani... Dar e frumos – nu? – spiegel in spiegel... Piesa e dedicată unei gagele. Sau poate soţiei. Nu cotează. Şi încruntatul Beethoven are un For Elise... Aşa ceva... De ce nu ar avea balticul?... For Gagica... Importă că e de import şi mă emoţionează...

Ghici la ce mă gândesc acu... Bine, firul gândului vine de mai demult, l-am mai depănat eu şi altă dată, dar, iată, îţi spun abia azi... Câteodată îmi zic că nu ai fi decât un personaj creat de mine şi, nu încape vorbă, mă tot gândesc să te ajut să scapi de fobia apocaliptică ce te mai cuprinde din când în când... Cred că te încearcă şi acum... Altfel de ce ai tăcea cu atâta, pardon, nesimţire?... Bine, să-mi duc gândul la capăt... Doar la capăt, dacă nu-mi va ieşi să-l duc şi la bun sfârşit... Pricepi nuanţele, între capăt şi bun sfârşit?... Pricepi, ştiu eu... Te cam ştiu ce poamă eşti, duduiţă... Uite, vreau să te conving că ceea ce simţi sau îţi imaginezi tu nu e decât un soi de spaimă pe cât de banală, pe atât de prostească. Însă, până să reuşesc să formulez în cuvinte această idee, ca să înţelegi şi tu, chiar poate surveni sfârşitul lumii. Apocalipsa... Ca lipsa totală de ceva vital...  Dar în viaţă, cine manipulează omul?... Gândul sau simţul, conştiinţa sau impresia?... Naiba ştie... Or, aş vrea să cred că... Dar nu, nu, renunţ... Nu mai vreau să cred...

  Uf, cam obosesc să-ţi tot spun, da’ tu să nu mă stimulezi barem cu un cuvânt... De încuviinţare sau reproş... Mi-i egal...

Dar la ce ţi-aş spune eu toate astea?... Parcă ar fi posibil să redai în cuvinte senzaţiile, sentimentele, emoţiile?..

Să ştii că intenţionat o dau în fraze mari, în grandilocvenţă... Să uit, totuşi, de forţa aia brutală... Cu toate că nu a fost chiar rău... Cât mai puteam să rămân eu domnişoară învăţătoare, ca să nu zic fată bătrână?... Da, fată bătrână, la douăzeci şi nouă de ani... Da, sunt o atipică... Ca şi cum am fost deja... Iar forţa aia brutală... cum să-ţi spun?... e din clasa a douăsprezecea... Repetată... E un repetent de bani gata, să zic aşa... Multe i se iartă... Îl iert şi eu... Cu toate că s-a întâmplat cu asentimentul meu, bineînţeles... Dar, totuşi, e un necioplit, tânărul... Ce, puteam eu să-i spun lui ceea ce-ţi spun ţie?... Să fim serioşi... Serioase... Da, femeile cred în forţa de atracţie a forţei brute... Bărbăteşti... Viguroase... Şi suportă consecinţele... Uneori chiar plăcute, alteori... Cum să spun eu?... Mă rog, asta-i viaţa...

Tu ce crezi , ce zici de toate astea?... Au ele vreo noimă?...

Continuăm a privi una la alta, una în ochii celeilalte, afundându-ne, treptat, în acea lume de nescris (şi de... ne-deschis!), care nu-i mai poate fi nimănui altuia dat s-o vadă.... Poate că doar lui Dumnezeu... Dacă există... Şi ar fi bine să... Pentru că l-aş ruga să mă ierte că am încurajat unul din liceeani să mă... Da, ce mai calea valea, – să mă fută!... Pardon, sunt cam băută... Ce leşie pe suflet!...

.............................................................................................................................................................................................................................................................................

Uite, de atâta vreme îi tot spun, o întreb, dar ea tace... Ar fi, nu ar fi de acord cu mine?... Se îndoieşte, totuşi, de ceva, dacă nu-mi răspunde... Tace, şi nu pot şti ce crede... La rândul meu, ce să cred?... Cu toate că o ştiu prea bine, noi nu avem nevoie de cuvinte pentru a comunica. A ne confesa. A ne înţelege. Cuvintele sunt unelte foarte inadecvate. În cazul nostru. Sunt îngrelate şi inabile, aproape că nu mai exprimă nimic şi nu mai înseamnă nimic.

Gata, m-am supărat, m-am săturat, nu-i mai spun un cuvânt-cuvinţel... Între timp mi-a şi mai trecut din ameţeală... Nu, nu-i mai cer să fie atentă...

Mă încrunt, oftez. Şi mă întorc de la oglindă... Ei, oglinzii, i-i indiferent cum mă reflectă – de face sau din spate...

RE-FRACŢII

În ca şi predestinata mea solitudine nu sunt rare cazurile când rămân de unul singur în faţa oglinzii mari, ovale, cu marginile în ozoare verzui-mate, veneţiene, zice-se, oglinda cu tot cu înfrumuseţările ei opace. Stau oarecum tâmp-solemn, ridicol-maestuos în faţa ei.

 În ca şi predestinatul nostru vizavi(u) de lungă înstrăinare de lume, uneori – vibrândă, parcă, precum firele liniilor de telegraf la ger, alteori – încordată până la ţiuit în urechi şi fulguraţii ghimpoase în pupile – în atare stare era firesc ca, odată şi odată, să surprind cum, de sus în jos, pe sticla oglinzii, ca pe gheaţa eternităţii, se propagă o plesnitură, poate doar – o zgârietură... N-ar putea distinge nimeni altcineva, în afară de mine, cum linia ei micronică, dar lungă, în coborâş, uşor zigzagată, împarte vidul „văzător”, oval, veneţian, pornind din ornamentul unei frunze verzui-mate şi proptindu-se, jos, la baza ramei, într-o steblă pelinie, şi ea parte componentă a ozorului conceput în conformitate cu suflul ceţos, misterios al celebrei lagune italice.

Mă dau mai aproape de oglindă. Renunţ la jeţ, stând pe duşumea. Ar fi puţin spus că deschid larg ochii – mă holbez în ultimul hal, mi se înteţeşte respiraţia, în pulsaţia lor agitată şi amplă venele de la tâmplă creează impresia că s-ar putea atinge de... pereţii camerei. Într-o fabuloasă dilatare.

Ce văd eu acolo, în ovalul oglinzii de lagună veneţiană? Suprafaţa, adâncul ei prind a se înceţoşa. După care, brusc, o nouă declanşare, întru a(pro)fundare, întru radicalitate, a crăpăturii ce se reia pe sine, la alt nivel, ziceam, de sus în jos, înjumătăţind zigzagata sticlă. Ba, iată, de la jumătatea oglinzii, crăpătura pe gheaţa eternităţii se ramifică, parcă dând mulţime stufoasă de rădăcini sau nenumărate tentacule de caracatiţă. Piovra! – precum ar exclama veneţianul.

Muţenie. A mea. Linişte. Generală. A camerei. A naturii. A cosmosului. Dar nu şi tihnă sufletească.

Nu se aude scrâşnet, trosnet de sticlă plesnită, sfărâmată.

Mă apropii de fereastră. Geamurile iau aspectul oglinzii din faţa căreia m-am ridicat de pe podea. Din faţa căreia m-am retras, am dispărut. Sticla geamurilor e de asemenea asudată, înceţoşată.

 Re-trăiesc cazul în memoria-mi de acum câteva clipe, în imaginaţia, în conştiinţa mea agitată. Re-trăiesc sfărâmarea în mii de particule a oglinzii – acolo, la spatele meu; spatele meu ce se refelectă în puzderia de cioburi, aşchii mărunte în prăbuşirea lor din înrămarea masivă, din lemn de nuc de Lombardia.

În măcinişul lor, aşchiile – presupun – strălucesc scânteios, cristalic, ca o minusculă ninsoare, ca o înfulgurare oglindos-glacială.

Mă întorc cu spatele la geamul opac. Sub înrămarea deja pustie, jos, se află o bucată de oglindă. O iau, neatent, în mâini. Mă tai, mă rănesc. Sângele prinde a mi se prelinge printre degete. De-aş ţine degetele în jos, picăturile purpurii ar părea că se desprind din zece ţurţuri de gheaţă palidă...Doar aceste gânduri bizare, şi nici strop de durere. Dar ce e, totuşi, – lehamite, dezamăgire, sfârşeală?

Ţăndări. Viaţa. Oglinda. Eu. Dedublatul. Alteritatea. În existenţa destinului (i)real şi cea a oglinzii. Adică – în absenţă. Miraj. Mariaj. Cu neantul. Monştrii – încă – iluziilor mele, necesare, altele – de-a dreptul fatal-abisale, derutante, inutile, devoratoare – parazitele! – de gânduri şi fapte vitale, pe care aşa şi nu a mai fost să le izvodesc, să le râvnesc în locul lor, al iluziilor-trach, pe care nu am ştiut să le rebutez la timp... Cu foarte puţine pierderi...

Şi sângele... Nu obligatoriu al meu – în totalitate. Poate fi şi din cel al fecioarei deflorate... (Ce tâmpenie!... Bine că nu are continuitate, dezvoltare...)

Monştrii din spaimele copilăriei mele... Dar şi spaimele monstruoase trase, până la naşterea mea, de tatăl meu, în război... De murea sub zidurile Könegsbergului sau în apele Oderului, apariţia mea pe lumea ar fi fost compromisă definitiv (!)... Din viaţa mamei legată de viaţa unui altui bărbat, decât cel care avea să devină (de vină?...) tatăl meu, pe lume ar fi apărut cu totul altcineva, numai nu eu... (Altă stupizenie! Uite, cea dintâi are, totuşi, continuitate, dezvoltare... Ca viaţa... Ca moartea.... Ca frivolul... Ca ridicolul... Ca tragicul...)

Viaţă. Încă.

Eu. Prezent. Deocamdată.

Oglinda. Fost-a.

Miraj? Holograma existenţei omului şi holometabola insectei ca deplină metamorfoză a trecerii prin stadiile de larvă, nimfă şi adult... Chip risipit odată cu sfărâmarea, în măciniş, a unei oglinzi...

Atenţie inutilă: cioburile deformează realitatea. De altfel, ca şi lacrima prelinsă pe canalele Dunărea-Marea-Neagră  a ridurilor de pe obrajii tăi...

Desfac palmele. Mărunţiş de cioburi. Fără durere, simţul. Absenţa acţiunii. Doar unele gânduri. Sau, poate, ajunse deja la starea de idei. Stupide, prosteşti. Radicale şi înspăimântătoare. Oricum, rămâne valabilă spusa lui Pascal, Blaise, că inima are raţiuni pe care raţunea nu le cunoaşte...

Şi ceaţa rece care îţi învăluie conştiinţa ca pe o lagună boreală  – ceaţa ce rămase fără obiect, spaţiu, în urma măcinişuli oglinzii.

La naiba cu tandrele iluzii, fragilele speranţe...

Încă nu e pustiu?... Odată, va fi...

STALKER-GALLERY

Visasem îndelung, cred. Ca oricare vis, şi acesta fu incredibil... Însă  mai neobişnuit, totuşi, ca nicicând altă dată, la altă vârstă, în alte stări sufleteşti... Numai că nu mai ţineam minte ce visasem... Încercam să rememorez... Iar ceea ce vroiam să-mi amintesc, ce reuşeam să recuperez din lumea lui Hypnos putea fi asemănat doar tentativei de a picta un tablou sub ploaie – fără streaşină, fără umbrelă, fără oarece alt acoperământ deasupra capului şi pânzei pe care încerci să conturezi, în bătaia stropilor – repezi, distrugători – tabloul. Şi această strădanie de a-mi aminti, spre a mă – într-un fel – aduna, a mă întregi pe mine însumi îmi demonstra iar şi iar, ca ieri, alaltăieri, ca totdeauna, că eu nu pot fi egal cu posibilul... mine, sine al meu, adevărat, integru, funcţional, ca spirit, la maxim; un eu în apogeu. Nevermore! Eul care nu voi fi niciodată deplin...

Dar... mai visam încă. Visam că visasem îndelung... Că nu mai ţineam minte visul... Că ar fi fost ca şi cum aş fi pictat în ploaie... Era o visare visând că visez...

Apoi, mă trezii. Într-un spaţiu neobişnuit mă trezii. Sau – mă pomenii. Însă, în timpurile noastre – ale marilor invenţii sau chiar metamorfoze cosmo-electronice, dezastre naturale şi e(o)rori terestro-umane – nespus de multe lucruri şi fenomene ce, acum nu prea mult timp, ar fi putut părea fabuloase, uluitoare sau, pur şi simplu, foarte ciudate, ca să nască interogaţii la care trebuia cineva să răspundă sau să nu facă asta, deci, astăzi, multe de toate nu mai uimesc, nu mai cer explicaţii. Astfel că nici eu nu i-am cerut însoţitorului meu să-mi spună ce e cu sala stadională, să zic (de la: stadion), în care mă pomenii, încăpere prelungă şi cam la vreo 7-8 metri înălţime, dacă aceasta n-ar fi fost, totuşi, vreo iluzie optică, altfel – fenomen – iluzia optică – deja destul de frecvent în sistemul de oglinzi, lentile, vise, ecranizări, holografii, iluzii, deziluzii etc., ale hiperîncărcatei entropii a supra(i)realităţii în care vieţuim noi. Şi el, însoţitorul, parcă s-ar fi arătat mulţumit că nu-i adresez nici o întrebare, nu-l sâcâi, nu-l... Mergea cam la jumătate de pas înaintea mea, eu – mai mult cu capul ridicat, cu privirile pe sus, surprins de înşiruirea puzderiei de ecrane, în bună condiţie sau deformate, care şi cum, în divers(e) grad(e) şi hal. Pe fiecare ecran era imprimat câte un chip uman. Sau transpărea din el. Feţe, feţe, feţe – de bărbaţi, femei, dar mai abitir – de copii şi adolescenţi...

– De priviţi atent, aţi putea recunoaşte şi pe cineva dintr-ai noştri, mai bine zis – din cunoscuţii dumitale, spuse călăuza.

Şi, fără să-mi spună să-i urmez îndemnul, firea-mi deveni, într-adevăr, atentă la şirurile de ecrane cu chipuri, ecrane în bună stare (geometrică) sau deformate, ceea ce, fireşte, ducea şi la crisparea, contorsionarea feţelor de pe ele, ca în sala oglinzilor strâmbe. Nu prea vedeam cunoştinţe, cunoscuţi, însă nu-i spusei despre aceasta ghidului – stalkerului, cum ar veni, – bineînţele, în sinea mea întrebându-mă ce o fi cu această galerie mai mult decât ciudată.

– Sunt dependenţii, incurabilii dependenţi de computer, spuse călăuza, şi eu mă gândii ad hoc că dânsul e un ins extrem de priceput la psihologia omului, ghicindu-l pe ăsta chiar şi atunci când pare să fie calm, impasibil, tăcut. Ba mai mult – m-am surprins la gândul că el mi-ar putea citi... gândurile. Însă trecui blitz de la un gând la altul, zicându-mi: „Aha! Iată de ce sunt, cele mai numeroase, feţele de copii şi adolescenţi... Dar şi de bătrâni... Da, suficient de multă prezenţă a bătrânilor, de la care adie a singurătate... Vârsta a treia, ca un Stalker irezistibil prin filmografia amintirilor... Şi regretelor...”

De la un moment încolo, prinsei (şi eu) a desluşi chipuri cunoscute, unele destul de desfigurate – cele ale copiilor vecinilor de palier. Începeam să cred că printre feţe erau şi din cele pe care n-a fost să le văd decât o singură dată, fugitiv, extrem de secvenţial undeva în mulţimile străzii, în gloata suporterilor ce se revarsă agresiv şi monstruos prin porţile stadionului. Până la acest moment de revelaţie, în genere mi  se părea că gloata nu ar fi decât, colea, o faţă otova – de o sută, două sute de metri lăţime, faţa aia, în care se anihilează, contributiv întru anonimat, mii şi mii de chipuri individuale.

Bine, bine, îmi zisei, aici nu poate exista şi chipul meu, în/pe ecran normal sau desfigurat, – eu nu cunosc computerul.

– E de presupus că nu sunteţi prins de patima computeristicii?

Nu răspunsei, dându-mi deja seama cu certitudine că stalkerul ştia multe din cele ce se pot ilumina ca gând, idee, întrebare, replică în intimitatea, în conştiinţa mea.

– Şi totuşi, cred că vă simţiţi oarecum frustrat că în acest spaţiu nu există şi chipul dumitale. Nu?

– Da, afirmai eu oarecum ludic.

– Iată cazul în care „da”-ul este egalul „nu”-ului. Dar să vă amintesc cea mai ciudată echivalenţă: post-mortem înseamnă exact acelaşi lucru ca şi post-viu. Numai că, o ştiţi prea bine, nimeni nu spune post-viu, ci toată lumea spune post-mortem. Eu însă mă încăpăţânez să propag, verbocreator, cu drept de autor, anume post-viul. În el mai există, parcă, un ecou al vieţii, pe când în... post-mortem...

Pricepui că interlocutorul e as şi în domeniul în care mă simt şi eu tare pe piaţă: al discursului ludic. Însă nu aveam de gând să mă prind în competiţie.

– Probabil, nu aţi avut suficientă răbdare să vă însuşiţi computeristica, pentru ca, mai apoi, să vă lăsaţi în voia şi puterile ei. Infinite, ar mai fi de spus. Aţi dori să mai încercaţi o dată? întrebă călăuza, aplecându-se şi ridicând de jos o filă albă de hârtie.

Nu mai încăpea îndoială: stalkerul cunoştea nespus de multe, poate că totul din ceea ce s-ar fi numit conştiinţa mea, destinul meu...

Apoi condrumeţul scoase un pix din buzunarul de la piept, cu ambele mâini întinzându-mi fila albă de hârtie şi unealta de scris, zicând:

– De veţi contura pe această filă un dreptunghi, un pătrat simbolic, veţi simţi imediat descătuşarea irezistibilei dorinţe, dar şi putinţe de a vă însuşi cu adevărată măiestrie computeristica. Echivalentă cu o artă anume, aş putea spune...

Instinctiv (!) – îmi trasei mâinile la spate.

– Păcat, spuse stalkerul, surâzând; surâsul i-l trezise gestul meu de ferire, precauţiune faţă de filă şi pix.

– Credeţi? întrebai oarecum inadecvat situaţiei, parcă.

– Sigur. Aţi putea deveni ceva mai important, pentru că, în situaţia actuală, e ca şi cum n-aţi exista.

– Păi... da, se tot vorbeşte de generala dependenţă a lumii de computer. Chiar aşa să fie? Să-i dea lumii, omului individualitate computeristica?...

– Da. S-ar putea spune. Cel puţin, la această etapă de re-cosmicizare a omului.

– Şi cui îi aparţine... galeria... asta? făcui eu un gest larg cu braţul spre pereţii cu ecrane, cu chipuri fixate, atârnate, suspendate...

– Nu ştiu.

– Extratereştrilor?

– Posibil, spuse interlocutorul cu vocea (s)căzută, după care adăugă, în şoaptă adâncă: Dar nu este exclus – şi Lui Dumnezeu...

– Dar unde e portretul dumitale? întrebai, ca şi ispitit de o oareşicare idee năstruşnică sau, poate, tainică, înfrigurată.

– Iată-l, zise călăuza, arătându-mi fila albă de hârtie pe care o ridicase de jos.

Eu întinsei mânile, luând fila şi pixul, după care trasai cele patru linii ale unui patrulater. Brusc!!!! – ca pe un ecran, pe coala de hârtie îmi apăru chipul. Deocamdată – nedeformat... Nemutilat, încă, s-ar putea spune...

ÎNGERUL

Pentru că îngerul gardian, dragii mei, nu e doar păzitor, în sensul unic şi direct al cuvântului, ci apare, prin apărare, ca manifestare – vă daţi seama – în mai multe ipostaze, absolut toate – 3, 4... 10... oricâte – benefice celui de jos, pământeanului, pe care îl are în supraveghere, înainte din toate – în pază. Astfel că eu sunt neclintit convins că, pe lângă alte funcţii, îndatoriri celeste şi preocupări de faceredebinecaritate, anghelul ce mi-i dat sau căruia eu i-am fost dat este şi călăuza mea infailibil(ă). Şi nu e obligatoriu ca el să-mi indice anume ce faptă bună trebuie să fac, ce drum drept şi fără peripeţii să aleg... E în toate astea o reciprocitate ce fixează corect acul busolei conştiinţei sau sufletului meu. Adică, eu nu aş izvodi fapta bună şi nu aş găsi drumul necesar, dacă nu ar fi să mă gândesc la ghidul meu celest, în timp ce fac sau renunţ să fac asta, ceea, celelalte. Adică, eu nici nu aş găsi nu că drumul drept, ci anume – drumul meu, dacă m-aş îndoi barem pe o clipită de inexistenţa sau existenţa ineficace a îngerului meu poliatributiv în raport şi relaţie cu destinul ce-mi este dat.

Iată de ce îl şi invoc, dar mai ales îl caut aievea! Deschid cele mai voluminoase cărţi din biblioteca familiei noastre (nu, nu sunt un maniac egocentric), înfiorat de speranţa că, de după marile coperte, ca de după eterice uşi date în lături, în deschiderile infinite va apărea el, îngerul meu-păzitor-călăuză-alinător-etc. Poate că şi vrăciuitor, cu boneţică albă haşurată simbolic de crucea roşie  a celor de la urgenţă.

Da, se întâmplă să îndepărtez de perete covorul sau icoana şi să privesc într-acolo, unde ar putea fi el, întraripatul, albul meu înger predestinat.... În ce priveşte drumul, nu că drept, ci al meu (poate fi şi oarecum şerpuitor, zig-zag-at, elipsoidal, în circumferinţă, orbită...), nu pierd speranţa de a-l afla şi de a-l aborda. Chiar dacă, deocamdată, nu văd decât posomorâta sa imagine de gură de tunel a oglinzii – ba – a oglinzilor, pentru că în casă avem câteva atare bulboane ademenitoare. Drumul tulbure, deocamdată, ca înseşi realitatea, nu mă pune în gardă. Eu îmi lipesc urechea de gura rece a oglinzii, încercând să aflu ce s-ar întâmpla, la nivel de sunet, ecou, în hăul gâtlejului de tunel posomorât, înceţoşat, poate că al celeilalte realităţi.

Iar cei ai casei, ai mei adică, în special soţia, mi se bagă în ochi, pe când îşi suceşte degetul arătător la tâmplă – inevitabilul gest – nu, nu al soţiei, ci – al epocii... Eu însă o înşfac strâns şi o duc spre oglindă, spre tunelul ei înnegurat, spre gâtlejul hăului ei vuind enigmatic, îi lipesc soţiei urechea de luciul trist şi-i strig: „Ascultă şi tu, dacă nu mă crezi, Toma Necredinciosule!”

Însă îndată îngerul meu ocrotitor şi îndrumător mă sfătuieşte să mă calmez, ceea ce nu înseamnă că renunţ de a-mi convinge consoarta că nu are dreptate, când îşi duce şi-şi răsuceşte indexul la tâmplă. Dar de ce nu ar înţelegea dânsa odată că nu are dreptate şi ar tot ţipa că sunt bolnav, mai spunând ceva despre psihiatru. De fapt, ea zice...  psihi-teatru!... Iat-o, revine la greutăţile financiare prin care trece familia noastră, „A ta!”, zice ea, dar mai adaugă că, slavă Domnului (şi a îngerului meu gardian – îmi spun în mintea mea), mai avem ceva bani pentru internarea şi lecuirea mea.

Chiar aşa a zis – internare, lecuire?... Fie, mi-i egal ca doi-ori-doi-patru sau unu-plus-trei-tot-patru... Mă las la nobilul cherem al îngerului meu păzitor, pe care l-am descoperit, în sfârşit, în gura de tunel  a oglinzii. Ţie, iubito, care nici nu l-ai văzut încă, pentru că nu-l poţi, pur şi simplu, vedea, fiindcă el nu este decât îngerul meu, – ţie, zici, îţi pare despotic, vampiric, crunt, necruţător îngerul meu? Posibil să fie oarecum aşa, numai că tu ţine cont de cel mai important lucru: dânsul este cel mai fidel prieten al meu. Nu, nu mă voi dezice de el! Dar s-o mai spun o dată, calm, neexaltat, fără semnul exclamării... Nu, nu mă voi lepăda de el... Cu atât mai mult nu voi admite să fie făcut responsabil de această înflăcărare a fanteziei mele.... Înflăcărare de... iad, zici tu, iubito? Nu, nu ai dreptate...

Îngerul... Totdeauna avui nevoie de el, mereu mi-a lipsit îngerul... Ei, ce te-ai pus tu, doamna mea, pe chiţcăit? Gata, ţi-ajunge, linişteşte-te. Nu pricepi că nu am treabă cu toate ale tale, că nu mă bag în problemele tale? Da, exact, deja al doilea an. Şi parcă tu nu ştii de ce? Pentru că, iubito, îngerimea nu are sex. Nu e preocupată de aşa ceva. Şi nu din motiul că aş fi, precum zic tu, un neputincios. Da, chiar aşa mi-ai spus într-o dimineaţă, stricându-mi pofta de mâncare. N-am mai dejunat.

Gata, încetează odată, slăbeşte-mă sau lasă-mă, dacă nu mă poţi înţelege. Ca să nu mai zic – să mă iubeşti... Nu, nu e cazul să mă cicăleşti. Nu are rost să mă iei la rost. Eu însumi îmi dau seama că sunt un inutilizabil spre rostul şi folosul familiei, societăţii... Cum am de gând să trăiesc de azi înainte?... Voi pleca la îngerul meu, la fidelul meu prieten. A, da, fiecare cu anghelul său – tu îl ai pe-al tău. Probabil. Probabil, toate fiinţele umane sunt dotate cu câte un înger. Oricum, vino la oglindă. Lipeşte-ţi urechea de ea. Dacă e o taină, poţi să nu-mi spui ce ai auzit acolo, în gâtlejul tunelului ei înceţoşat.

(Din cartea „Ruleta românească”)