Nicolae Tzone - ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte în ochi

ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte în ochi
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte drept în ochi
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi îmi recită poemele pe care cîndva
cine ştie cînd în care viaţă sau în care moarte le voi scrie
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi îmi numără cuvintele nenăscute
de sub limba veşnic neastîmpărată
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi îmi piaptănă părul negru
cu un pieptene alb şi strălucitor din os de jaguar
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi se spală pe obraz şi pe mîini chiar
cu sîngele care îmi curge din obraz şi din degete
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi-n timp ce mă naşte plînge în hohote
hohote fără de care şi iadul şi raiul rămîn fără pereţi şi fără porţi
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi înghite cu bucurie praful galben care din gura mea în gura ei se înalţă chiar în clipele în care eu sfarm între
dinţi speteaza scaunului de piatră galbenă pe care e aşezată
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi-şi ridică în spuma primitoare a văzduhului poalele rochiei de piatră galbenă care îi acoperă gleznele şi pulpele
ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă roagă să nu care cumva de drag de ea
să mă dau de trei ori peste cap şi să devin chiar piatra galbenă
în care ea este pînă dincolo de ochi scufundată
*
singurătate foarte singură sînt atît cît cu ochiul din orbită şi deopotrivă
atît cît cu ochiul minţii se poate limpede zări
singurătea cea mai singură cu putinţă sînt de pe acest pămînt cînd extrem
de nenorocos cînd inexplicabil logic de norocos
singurătate maximă sînt din creştet pînă în tălpile neobosite de mers
şi din locul în care mă aflu orizontul seamănă cu un lup sau cu un urs amîndoi
foarte negri foarte înalţi foarte războinici flămînzi şi nemîncaţi
probabil de vreun veac şi ceva
şi din locul în care mă aflu jur împrejur de mine cresc pietre galbene
pietre galbene lîngă pietre galbene dese şi fragile ca firele de iarbă
*
hai dă-ţi jos pielea cea roşie şi strălucitoare de pe tine şi iubeşte-mă aşa jupuit
cum eşti cu sîngele tău şi cu carnea ta şiroind de pe tine
şi scrie-mi pe dedesubtul pîntecului poemele care nu se vor pierde niciodată
de pe suprafaţa pămîntului
şi scrie-mi pe măduva albă a oaselor cum plămădeşti tu din carnea ta roşie şiroindă
soarele lumilor viitoare
hai nu ţipa de durere durerea te ţine viu durerea te face nemuritor şi veşnic
durerea te face zeu
hai nu-ţi muşca limba de durere ci chiar durerea muşc-o de limbă pînă devine
nevorbitoare
*
dar eu am acest arc de lemn de corcoduş şi pun în el săgeţi care zboară
pînă dincolo de moarte
dar eu am această pulpă foarte musculoasă care urcă de dimineaţa pănă seara
muntele din miezul pulpei tale
dar eu am această limbă care a adus în gura mea toate cuvintele de carne
şi de sînge ale poemului fără egal
dar eu am această ureche lipită direct pe inimă care aude viaţa vieţilor
de dincolo de viaţă
dar eu am acest genunchi tare ca oţelul care sparge în cioburi perfect egale
capul altminteri indestructibil al diavolului
dar eu am acestă femeie pe care o mănînc şi pe care o sorb şi cu care merg la dans
şi în carnea căreia îmi scrijelesc cu iscusinţă viziunile
dar eu am acest cocoş roşu şi neînfricat care zilnic în ţeasta umanităţii sună
deşteptarea din stupiditate din senilitate şi sterilitate
*
tocmai m-am întors de la vînătoare din junglă împreună cu iubita mea
tocmai am despicat în două ţeasta rinocerului şi trunchiul rinocerului
şi le-am pus în groapa cu jar la fript şi la copt
tocmai am mîncat carne dulce şi oase dulci de rinocer împreună cu iubita mea
tocmai am făcut dragoste cu iubita mea cu trupurile azvîrlite generos
în iarba mătăsoasă şi răcoroasă a amazonului
tocmai s-a ridicat pe cer luna nouă gravidă cu sămînţa mea şi a iubitei mele
*
eu nu mai am poftă nici să trăiesc nici să mor
eu nu mai am poftă să fiu avionul cu motor curajos al planetei
din ce în ce mai degenerate
eu nu mai am poftă să împuşc acest elefant dizgraţios în moalele capului
cu elicele argintii ori aurii ale imaginaţiei
eu nu mai am poftă să mă sui pe iubita mea şi să o împuiez cu puii mei şi ai ei
mîine poimîine cu certitudine morocănoşi indiferenţi şi nerecunoscători
eu nu mai am poftă să pisez sare pe beregata imbecilor fără număr parcă
ai neamului meu
eu nu mai am poftă să urinez în culori în amintirea prietenului meu de peste veac
tristan tzara aici în periferiile pitice şi schiloade ale europei
eu nu mai am poftă să cos aripi de îngeri peste jegul multimilenar
al bucureştiului adorat
eu nu mai am poftă să sar într-un picior de pe un fir de bărbă albă pe un alt fir
de barbă albă al mult prea răbdătorului dumnezeu
eu nu mai am poftă să mai am poftă de ceva vreodată în această provincie
etern cu splina prea mică etern cu inima prea măruntă
*
mă întrebi dacă nu mi-e frică teribilă că va veni ziua în care voi fi omorît
la colţul străzii cu bolovani de trufaşii mei concetăţeni şi îţi răspund că nu
mă întrebi dacă totuşi nu m-am gîndit niciodată să mă ascund în boscheţii
de la restaurantul doina şi să mă fac muşcat de pistol cu gloanţe reale
ca urmuz şi îţi răspund că nu
mă întrebi dacă mai vreau să zbor ca un flutur de aur în genele şi în sprîncenele
vieţii de fiecare zi imaginîndu-mi că bunătatea ei este măcar cu un milimetru
mai întinsă decît răutatea ei şi îţi răspund că nu
*
mă culc şi visez o grădină verde cu foarte multe pietre mari galbene
pe toată întinderea ei
şi-n fiecare piatră galbenă iubita mea se priveşte într-o oglindă de piatră galbenă
şi-şi piaptănă părul care-şi schimbă din clipă în clipă culoarea
şi-n fiecare piatră galbenă iubita mea îşi desface de pe pulpe foarte încet
ciorapii de mătase de piatră galbenă
eu păşesc în aerul foarte dens în ozon şi îmbrăţişez cu tandreţe fiecare piatră
galbenă din grădina pardosită cu iarbă foarte verde şi copaci foarte verzi
eu sărut fiecare piatră galbenă în care iubita mea îşi piaptănă părul cînd negru
cînd galben cînd albastru cînd verde
eu scriu te iubesc pe fiecare piatră galbenă şi iubita mea citeşte cu vocea ei
fiecare literă care odată citită de ea se dezlipeşte de pietrele galbene
şi se lipeşte pe cer la orizont
*
nu îngere nu te vreau în orbite nu te vreau în cuvinte şi mai ales nu te vreau
în bucata de carne care mai sînt
mănuşile albe sînt de fapt pentru morţi pentru marii morţi vreau să spun
pentru morţii indestructibili pentru morţii totdeauna victorioşi
şi eu sînt şi o uriaşă mănuşă albă şi eu sînt şi mortul indestructibil
cu o imensă pelerină albă pe umeri şi cu o pălărie foarte înaltă
şi de asemenea foarte albă pe frunte
nu îngere nu-ţi pleca umil fruntea şi nu cerşi bunăvoinţă oricît de puţină
azi nu te vreau azi sînt departe de tine azi eu sînt şi miezul şi coaja
cuvîntul departe
azi îmi iubesc moartea azi îmi ador obrazul rece şi negru azi îmi protejez
vehement ochiul meu în sine întors fără nici un regret
lumea de afară semenii de neant românia de ceară moale nu mai există
nici măcar în amintire
şi pe mine nu mă interesează nimic altceva decît moartea mea
cu mine însumi cinstită moartea mea sigură foarte foarte sigură
*
din miezul pietrei galbene iubita mea cîntă unul după altul şi cîntecul meu de botez
şi cîntecul meu de moarte
din miezul pietrei galbene se răspîndesc în văzduh şi cîntece de nuntă
şi cîntece de înmormîntare
din miezul pietrei galbene iubita mea îmi trimite scrisori în care aşează poemele
pe care le-am scris ieri imediat după ce am murit
din miezul pietrei galbene iubita mea nu se mai satură să mă privească în ochi
din miezul pietrei galbene iubita mea cu părul galben şi negru şi verde şi roşu
de la un minut la altul îmi spune înduioşător de tandru iubitul meu ai fost
mort şi ai scris tot timpul cînd ai fost mort acum înviază ca şi cînd
nu ai fi fost mort nici o singură clipă
din miezul pietrei galbene iubita mea mă priveşte drept în ochi din ce în ce
mai adînc
amîndoi sîntem morţi norocoşi morţi victorioşi şi vom învia poate cîndva
sau cine ştie