Plajele memoriei cu nisipuri de ceară,
Se îmbogăţesc cu o ultimă întruchipare a ta.
Îndepărtată, încetând să doară
Ca o statuie de ceară, ori poate de nea…
Altă dată la moartea unei iubiri
Inima mi se umplea de un vid răcoros
Păream un ţărm uitat de aripile subţiri ale ultimului albatros
Un lut amar, prădat de diamante…
Vocea se spărgea în cioburi de aer
Sângele cald se retrăgea în plante
Şi rămâneam să sun, să răsun
Clopot fără de vaer….
Târziu, ca nişte marinari laşi care
Se întorc pe corabia părăsită bântuită de vânturi
Umbra, glasul, proprii paşi,
Reveneau peste-ale punţii şovăielnice scânduri.
Şi corabia se-avânta peste mări cu pânze vii
Peste apele moarte…
Adăugând o zare nouă ştiutelor zări,
O chemare spre mai departe….
Dincolo de dezastre, de naufragii, priveam stâncile-n flăcări
Printre care alba-mi corabie trecu
Şi spuneam cu ochii arşi de miragii:
” Nu….nu tu ai fost marea dragoste,
Nu……………………..”
Dar totul e altfel, e altfel acum.
Mă simt doborât de ciudate poveri
Gesturi, cuvinte, culori topite-n fum
Le port cu mine spre nicăieri.
Ca o piramidă ce fuge-n deşerturi cu criptele goale
Ca o câmpie chemându-şi florile moarte-n pământ
Rătăcesc prin anotimpurile lumii, egale,
Fără linişte sunt.
Un ocean voi fi iar tu, împietrită,
Îmi vei fulgera trupul, vei rămâne-n adânc
Atlantida pe care n-o zăresc,
Deşi în mine-o strâng….
Alunec corabie beată peste nisipuri,
Ard peste pietre, ocean de corali părăsit
Transfigurat, răsar în mii de chipuri
Şi eşti cu mine veşnic, te strig neauzit…
Marea iubire e-n urmă, ori poate undeva înainte….
“Sigur am să te uit, îmi spun”..
Vârsta mea străbătu o presimţire a nopţii
Vine o dimineaţă nouă, fierbinte
“Dar dacă ai fost tu?”….
