Găsesc încă şi astăzi strălucită ideea lui Twain de a confrunta spectaculos două civilizaţii şi două mentalităţi despărţite prin sute de ani. Un fel de Huntington în timp, nu în spaţiu. În timp ce scriu îi văd la televizor pe soldaţii americani din Afganistan, echipaţi ca nişte extratereştri printre talibanii medievali scoşi din grote cu bombe ultrasofisticate, şi mă gîndesc din nou la yankeul care trage cu pistolul în cavalerii cu armură, scut şi spadă. Să nu uit de „Ivanhoe”, singurul roman de Walter Scott care mi-a căzut în mînă. Îl învăţasem pe dinafară. Misterul cu Richard Inimă de Leu mă înnebunea. Îmi promisesem, cînd voi avea o iubită, s-o numesc Rebecca. Iar concursul de tir, cînd Robin Hood despică săgeata pe care adversarul său o trimisese exact în mijlocul tulpinei unui arbust, a fost, multă vreme pentru mine, imaginea paradigmatică a mînuirii armelor.
Un capitol peste care nu pot să trec îl reprezintă poveştile. Ale lui Creangă se aflau, cum am mai spus, printre cărţile din prima mea bibliotecă. Dovadă eticheta cu numărul 3 de pe cotor. Mama îmi citea în franceză Perrault. Mai tîrziu l-am citit eu însumi în traducerea Sarinei Cassvan. Ţin minte că mă fascinau numele din poveştile lui. Marchizul de Carabas îmi suna în urechi într-un fel atît de solemn, încît mă impresiona puternic. Mă întrebam de fiecare dată de unde îl scosese Motanul. Îl invidiam sincer: uite ce i-a trecut lui prin cap! Nu înţelegeam de ce se arăta Perrault atît de drastic cu Scufiţa Roşie. În definitiv, cu ce greşise fetiţa? Eu făcusem cu mult mai multe prostii şi nu mă mîncase nici un lup. Stătuse de vorbă cu lupul? Ei şi ce era rău în asta? O lume împărţită pe caste, avîndu-şi fiecare codul, o lume a manierelor elegante era tot ce se putea închipui mai departe de epoca după al Doilea Război Mondial. Mă îndrăgostisem la nebunie de Peau d’âne. Credeam că numele se scrie într-un cuvînt. Iar capriciile ei nu mă enervau deloc. Mă distra de minune felul în care îi păcăleşte pe toţi, îmbrăcată în pielea de măgar şi spoită cu funingine pe faţă. Îmi plăcea, poate, şi fiindcă intuiam obscur în ea o fată de treabă, fără ambiţia Cenuşăresei. Şi, Doamne, ce m-a tulburat titlul franţuzesc al cărţii lui Perrault cînd l-am putut citi: „Contes de ma mère l’Oye”. Mi-l tot răsuceam în minte şi mă bătea gîndul să scriu o carte cu un titlu asemănător.
Pe Fraţii Grimm i-am citit mai tîrziu. Mi s-au părut teribil de asemănători lui Ion Creangă, pe care-l iubeam pentru dreptatea pe care o face fetei celei oropsite a Moşului şi pentru făpturile acelea extraordinare care-l ajută pe Harap-Alb (din nou numele îmi mergeau la inimă: Păsări-Lăţi-Lungilă!). (Deloc întîmplător, volumul meu de debut din 1966 se deschide cu un mic text despre moldovean.) Revenind la Fraţii Grimm, aerul cam ţărănesc şi realist al poveştilor lor mă deruta într-o anumită măsură. Ciudat e că, la Creangă, mi se părea normal. Mai ştiu eu de ce? Poate că pe Creangă nu-l simţeam un autor pentru copii, după cum nu e, dacă dăm crezare experimentului relatat de Sadoveanu în „Anii de ucenicie”, nici unul pentru ţărani. Nici urmă de palate, de caleşti, de pantofiori aurii sau de rochii bogate. Nu vezi lumini, n-auzi cîntări prin baluri.
Andersen, în schimb, a rămas cel mai mare pînă în ziua de azi. Închipuiţi-vă că am citit „Soldatul de plumb” laolaltă cu „Ape de primăvară” a lui Turgheniev (o să mai vorbesc despre ea, dar vreau doar să adaug acum că Turgheniev şi Jules Verne erau nedespărţiţi de ghiozdanul liceanului Anton Holban, după cum îşi aminteşte colegul lui, Aurel Stino), ca pe o poveste de dragoste. Nu mai eram în prima copilărie. Dădusem de gustul unor poveşti întrucîtva diferite. Ghinionul de care era urmărit bietul soldat îndrăgostit pînă peste urechi de dansatoarea de hîrtie mi se părea intolerabil. Eram stresat (cuvîntul nu se inventase) de neputinţa lui de a scăpa de primejdii, de felul cum era aruncat de acolo-acolo de mîini nevăzute. Cineva îl pune pe fereastră. Cine, nu ştim. Fereastra se deschide brusc (de ce?) şi soldatul se trezeşte pe caldarîm, înfipt straşnic cu chivăra între două pietre. Nişte copii, care trec pe acolo, îl scot şi se amuză să-i dea drumul pe canal într-o barcă de hîrtie. Să fie drăcuşorul cu arc din tabacheră la originea tuturor relelor care i se întîmplă? Fapt e că, scăpat de şobolan, nimereşte în burta unui peşte. Biblia n-o citisem, aşa că relaţia cu Iona era exclusă. Ca şi aceea cu balada lui Schiller despre norocul colosal al regelui Midas („Oh, ohne Grenzen ist dein Glück!”). Soldatul ajunge, ca şi inelul regelui, pe masa din bucătărie a casei de unde fusese smuls de soartă. Dar asta nu înseamnă că totul se termină cu bine pentru soldat. Un băieţel rău la suflet (nu-l simţeam, cum nu-i simţeam nici pe cei doi copii de pe stradă, ca făcînd parte din generaţia mea, ba chiar îl uram) ia soldatul şi-l azvîrle în soba aprinsă. De ce? Nimeni n-are răspuns la această întrebare. Nici Andersen cel crud, cum îl voi boteza eu însumi peste cîteva decenii. Dar eu eram convins că soldatul fusese pedepsit pentru dragostea lui. Oare nu de dragul dansatoarei de hîrtie a rămas el pe dinafara cutiei-cazarmă în care înnoptau tovarăşii săi? Pe dansatoare, o nesimţitoare, n-o puteam suferi. Cît despre drăcuşorul cu arc, despre el n-aveam o părere formată. Nu-i descoperisem încă rolul nefast (din gelozie) în moartea soldatului. Celălalt soldat, din „Scăpărătoarea” (aşa au tradus Al.Philippide şi Cassian-Mătăsaru titlul) nu m-a interesat la fel de mult ca acela fără picior de care am vorbit. Prin nu ştiu ce bizar joc al memoriei, de el mi-am reamintit totuşi, peste ani, cînd a trebuit să mă conformez dorinţei fiului meu care nu voia să doarmă fără a auzi o poveste (şi eu făcusem la fel şi, fireşte, mama adormea înaintea mea, povestind, iar eu o trăgeam de mînecă şi rîdeam de cum încurca, prin somn, firul poveştii). „Scăpărătoarea” i-am spus-o fiului meu, nu „Soldatul de plumb”. I-am spus-o de atîtea ori (îi plăcuse la nebunie, nu mai voia să audă alta), încît o ştiu şi astăzi în toate detaliile. Recitind-o nu demult, am constatat un lucru la care nu mă gîndisem: tot repovestind-o am modificat-o mai ales în detalii. „Mica Sirenă” rămîne însă basmul cel mai strălucitor din întreaga mea copilărie, pe care l-am recitit apoi de zeci de ori, cu ochii plini de lacrimi de fiecare dată. Dacă există un personaj pe care să-l fi detestat fără ezitare, acesta a fost Prinţul. Mi se părea inadmisibil (şi nu eram un romantic, iar experienţa dragostei n-o aveam la vîrsta aceea) ca el să calce în picioare cu atîta nepăsare sentimentele Micii Sirene şi sacrificiile ei. Felul în care Mica Sirenă aruncă în apă cuţitul cu care trebuia să-l ucidă pe Prinţ ca să-şi regăsească trupul şi sufletul quasinemuritor mi s-a părut gestul cel mai sublim din toate. Îmi doream o iubită care să renunţe la viaţa veşnică de dragul meu. Cîd, peste ani, am citit „Luceafărul”, am revăzut-o pe Mica Sirenă, l-am revăzut pe Prinţ (el e Cătălina!) şi mi-am zis că, fie şi oprit de Dumnezeu, Hyperion n-a avut forţa Micii Sirene de a striga: mai bine mor decît să îndur o veşnicie fără ea."
Nicolae Manolescu : Viaţă şi cărţi – Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, pp.39-43
