- după Friedrich Nietzche –
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept pritenii, şi zi şi noapte.
Veniţi, prieteni! Visurile-s coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.
În cinstea-vă gheţarii se-mpodobesc cu flori.
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare
Şi se adună-n creştet de ceruri vânt şi nori
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.
Ospăţul meu v-aşteaptă pe vârfuri, printre stânci.
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine,
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci.
Şi nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine
Să guste din ospăţul întins pe vârf de stânci.
Dar iată-vă, prieteni atât de aşteptaţi.
De ce în ochii voştri văd spaimă şi mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce ştiaţi?
Pas, vorbă, chip - schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-1 căutaţi?
Şi cel ce sunt acuma vă miră şi vă doare?
Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuşi luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus şi-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă şi gealat?
Mi-am împletit eu viaţa cu tot ce-i aprig vânt?
Am poposit alături de albii urşi polari?
M-am dezvăţat de Dumnezeu şi oameni,
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt?
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe gheţari?
O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde
De dragoste vi-s ochii dar şi de groază plini.
Plecaţi! Fără mânie. Aici - sunteţi străini;
Doar căprioarele şi vânătorii
Cutează-aceste locuri să colinde.
Prieteni vechi, luaţi drumul înapoi!
- O, inimă, eşti plină de amintiri amare,
Dar aprigă-i nădejdea ta şi tare:
Deschide-te şi-aşteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i laşi! Şi lasă şi-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma
Eşti si mai tânără ca înainte!
Aceştia nu mai sunt prieteni, sunt
- Cum să-i numesc! - doar stafii de prieteni.
Îmi bat şi-acuma noaptea în inimă şi-n geam
Şi mă privesc şi-mi spun: Doar noi eram!
- Veşted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!
O, dor al tinereţii, rău înţeles mereu!
Din tot ce-odinioară am râvnit
Şi-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept prietenii, şi zi şi noapte:
Prieteni noi! Fiţi gata! Mi-s visurile coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.
1930
Din volumul „Vis şi căutare”, 1979
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare
Şi se adună-n creştet de ceruri vânt şi nori
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.
Ospăţul meu v-aşteaptă pe vârfuri, printre stânci.
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine,
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci.
Şi nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine
Să guste din ospăţul întins pe vârf de stânci.
Dar iată-vă, prieteni atât de aşteptaţi.
De ce în ochii voştri văd spaimă şi mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce ştiaţi?
Pas, vorbă, chip - schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-1 căutaţi?
Şi cel ce sunt acuma vă miră şi vă doare?
Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuşi luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus şi-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă şi gealat?
Mi-am împletit eu viaţa cu tot ce-i aprig vânt?
Am poposit alături de albii urşi polari?
M-am dezvăţat de Dumnezeu şi oameni,
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt?
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe gheţari?
O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde
De dragoste vi-s ochii dar şi de groază plini.
Plecaţi! Fără mânie. Aici - sunteţi străini;
Doar căprioarele şi vânătorii
Cutează-aceste locuri să colinde.
Prieteni vechi, luaţi drumul înapoi!
- O, inimă, eşti plină de amintiri amare,
Dar aprigă-i nădejdea ta şi tare:
Deschide-te şi-aşteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i laşi! Şi lasă şi-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma
Eşti si mai tânără ca înainte!
Aceştia nu mai sunt prieteni, sunt
- Cum să-i numesc! - doar stafii de prieteni.
Îmi bat şi-acuma noaptea în inimă şi-n geam
Şi mă privesc şi-mi spun: Doar noi eram!
- Veşted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!
O, dor al tinereţii, rău înţeles mereu!
Din tot ce-odinioară am râvnit
Şi-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept prietenii, şi zi şi noapte:
Prieteni noi! Fiţi gata! Mi-s visurile coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.
1930
Din volumul „Vis şi căutare”, 1979
