Benjamin Fundoianu - Urâtul

În casa de tăcere cu iederi şi urzici,
plină cu somn de bufniţi cârne, cu ochii mici,
nimeni nu ştie toamna când a intrat în casă,
şi anii de când surpă pereţii, ca să iasă.
Un clopot surd la masă şi la culcat cheamă;
avea şi-atuncea spartă arama, şi coclea,
şi-l ascultam, cu gura pe lespede, cum geme,
să ţie-n loc moluzul şi curgerea de vreme.
Motani de porţelană, cu ochii verzi, au tors
plecarea-n lume-a celor ce nu s-au mai întors;
dar s-auzeau, în seară, cu geamăt de lăuze,
clapele-ntârziate pe mâini, ca nişte buze.
Poate e mama care moţăie-n jilţ, aici -
coase ciorapi de lână moale, pentru bunici.
Dacă-ar cădea odată ploile roşcovane,
prin mădulare-ar curge din nou, ca prin burlane,
şi-ai fi în casă singur, pustiu şi monoton -
ca-n insula vreunui sălbatic Robinson

1921