Pe calea Văcăreşti am auzit un băiat zicînd către
altul: "Am să te zic la tata!" Dar ăsta era ovrei. Tot ovrei era
şi gazetarul care mi-a zis mie odată cînd îi spuneam că gazetele scriu ticălos
româneşte: "Ei, domnule, mie-mi zici!"
Dar ăsta era un pehlivan şi ştia carte multă, cunoştea slovele de la azi pînă
la mislete. De la mislete încolo avea de gînd să le înveţe la iarnă.
Zăpăceala e explicabilă şi-şi are, pînă la un
punct, scuza ei. Sinonimele sînt adevăratul lux al unei limbi, şi nici-o limbă
nu sufere luxul. Uzul ori diferenţiază sinonimele, ori ucide pe cele mai puţin
rezistente. A zice şi a spune sînt pînă la un loc sinonime şi
se bucură poate de cea mai luxoasă suită în limba românească. A vorbi, a grăi, a rosti, a cuvînta, apoi a exprima, a pronunţa, a relata, a declara şi altele, sînt
tot atîtea sinonime pînă la un loc cu a zice şi a spune. Cînd
zicem: zi, spune, vorbeşte, grăieşte, cuvîntează, pronunţă-te, exprimă-te noi spunem tot acelaşi lucru.
De aceea, zăpăceala între a spune şi a zice işi are o scuză în sinonimitate.
Dar sinonimitatea lor nu e absolută, ci relativă, are deci graniţe. Unde e
graniţa care desparte pe zic de spun nu o poţi hotărî. Dar şi uzul şi
tradiţia şi înnăscutul sentiment al limbii îţi arată graniţa peste care
noţiunile acestor două vorbe nu mai sînt amestecate, ci limpezi.
Cînd Pilat a întrebat pe Mîntuitorul nostru:
"Tu eşti fiul lui Dumnezeu?"
Hristos a răspuns stereotip "Tu zici!"
Aşa traduc scriitorii noştri. Vorba lui Hristos, din originalul Bibliei, se
poate traduce şi cu zici şi cu spui. De ce dară scriitorii noştri n-au
tradus "Tu spui"? Pentru că
răspunsul n-ar fi fost corect. Hristos a voit să zică: Nu eu afirm asta, tu o afirmi; tu o susţii, nu eu. Iar a afirma şi
a susţine o părere se traduce româneşte cu a
zice. In generalitatea cazurilor, a
zice însemnează a susţine o
părere, a afirma, iar spune însemnează simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti. Exact: spun = anunţ, zic = enunţ. Nu e totuna: "tu ce
spui"? cu "tu ce zici"? Cînd voim să cunoaştem părerea cuiva,
întrebăm: "Dar tu ce zici?" Sau "ce zici tu ?" Dar nu:
"Dar tu ce spui ?" Pentru că aşteptăm susţinerea unei păreri. Omul
susţine o părere a sa cînd înjură pe altul, de aceea: "mi-a zis tîlhar,
mi-a zis prostule" etc. - nu însă:
"mi-a spus tîlhar etc."
In cele mai multe cazuri ne este indiferent
dacă e vorba de-o anunţare sau de-o enunţare, de aceea întrebuinţăm după plac
amîndouă verbele. Se zice că, ori se spune că, e totuna. Nu e tot una însă Biblia zice cu Biblia
spune, ori Aristotel zice şi Aristotel spune. Cînd spune Aristotel ceva, nu e filosof,
ci simplu cronicar sau informator; dar cînd zice, atunci rămîne zis, căci îşi spune
opiniunea sa filosofică.
Ţăranul îşi începe poveştile cu se zice (ci-că)
nu cu se spune, căci se zice e tradiţional si moştenit, din bătrînescul dicitur, şi e şi o chestie psihologică
la mijloc. Dealtfel, în poezia ţăranului "Spusu-mi-a frunza de vie că dragostea
nu-i moşie" ori "zis-a badea c-o veni luna cînd o răsări" ori
"Spusu-ţi-am, mîndruţo, spus" etc. lucrul e indiferent. Insă cauti în
versurile Văcărescului: "Baba Neacşa, Moş Crăciun aşa povestesc şi spun” alături de povestesc nu poate sta zic, ci
numai spun. E grozavă zăpăceala lui zic şi spun în limba noastră de la oraşe;
şi mai ales prin gazete. Eu, cînd am citit întîi pe afişele Teatrului că
"d. X va zice o poezie", am crezut
că e vorba de un cîntec, pentru că a zice însemnează româneşte per excellentiam a cinta. Dacă ne temem de verbele a recita şi a
declama şi voim să întrebuinţăm cuvinte
poporale, atunci să le întrebuinţăm corect şi să nu încălţăm căciula şi
să punem în cap opincile. Ţăranul zice: a spus o minciună, a spus o snoavă
etc., dar cine l-a auzit zicînd: a zis o
minciună, i-au zis o
snoavă? Atunci ce e prostia
noastră cu: va zice o anecdotă? Va zice un discurs? "Am să-ţi
zic toate greşelile" sau "am să-ţi zic eu ce eşti" sau "îţi
voi zice de altădată" etc. Toate aceste exemple sînt din gazete. Cine vrea
să mai adune poate deschide orice ziar şi le va găsi.
