De bună seamă nu poate intra în spiritul nostru de-a adresa acelei ţări măreţe, adevărat leagăn al libertăţilor politice, insulta că ea sau tronul ar putea suferi douăzeci şi patru de ore măcar fără impunitate un guvern care şi-ar permite acte de ignominie electorală ca acelea cari se petrec la noi. Pe de altă parte iarăşi nu pretindem ca un stat tînăr şi în starea de cultură în care se află al nostru să se poată asemăna cu un stat bătrîn ca Englitera, carele însă, graţie elasticităţii şi sincerităţii în aplicare a instituţiunilor sale, are virtutea de-a reîntineri pururea.
Totuşi ni se impune acest studiu, prin interesul de actualitate, din două puncte de vedere.
Deja într-un studiu precedent am demonstrat că ideea fundamentală care-a condus naţiunea română de o jumătate de secol aproape în urmărirea ţintei de-a întemeia o dinastie străină occidentală a fost de-a rumpe cu ideile bizantine cari începuseră a-şi face drum în ţările noastre şi contra cărora francheţa şi lealitatea înnăscută a caracterului românesc simţea o adîncă aversiune. Aspiraţiunile foarte legitime ale ţării au fost de-a se apropia de cultura apuseană şi de-a face ca, prin instituţiuni, moravurile să se îndrepte spre bine.
Un alt motiv al studiului nostru este că ni se oferă ocazia ca să răspundem unor critici ce ni s-au adresat de foile guvernamentale în contra teoriilor constituţionale susţinute de noi, ocolindu-se cauzele esenţiale cărora noi atribuim starea bolnăvicioasă în care se află ţara.
Ne-ntoarcem la alegerile din Englitera.
După informaţiunile ce ni le dă „Journal des débats” numărul deputaţilor ce sînt a se alege în Camera Comunelor e de 652. Lupta fiind foarte înverşunată între amîndouă partizile, ar trebui să presupunem de fiecare colegiu cel puţin cîte doi candidaţi, adecă în total 1304 candidaturi. După datinele electorale din Englitera fiece candidat trebuie să fie introdus de către un număr de cel puţin zece alegători, candidatura sa cată să fie afişată cel puţin cu cinci zile înaintea datei alegerii. Dar aci ni se prezintă ceva care nouă ni s-ar părea un fenomen. În loc de 1304 candidaţi nu s-au prezentat decît 1096. De bună seamă nu indiferentismul face pe partizi de-a nu-şi prezenta la toate colegiile cîte un candidat. În Englitera mai întîi nici nu se-ndeasă candidaţii, pentru cauze superioare de ordine morală; cum am zice fiecine are acolo o judecată mai dreaptă despre sine însuşi, încît nu oricine se crede capabil de-a reprezenta în Parlament interesele generale. Acolo apoi apetiturile diurnelor, favorilor, misiunilor în străinătate, arenzilor, punerilor în slujbă nu împing la acea vînătoare de candidaturi care la noi priveşte deputăţia, în cea mai mare parte, ca o mină californiană de afaceri lucrative, ca un mijloc de chiverniseală, ca o cale pentru a-şi aduna bani albi pentru zile negre. În Englitera interese reale conduc şi inspiră pe alegători şi toţi se dau de-o parte în faţa aceluia pe care ei îl cred mai apt pentru apărarea acelor interese. Triumful acestui candidat este unica ţintă ce-o urmăreşte alegătorul. Prefectul şi subprefectul, zapcii[i] şi zapcilîcurile electorale, atîtea monstruozităţi de pe la noi, sînt cu totul necunoscute în Anglia, unde este întemeiat self-guvernamentul, unde adecă ţara se guvernează în realitate prin sine însăşi.
Deosebirea între numărul îndoit al scaunelor şi acel al candidaturilor ambelor partizi - acest din urmă e cu două sute mai mic decît cel dentîi - se explică prin împrejurarea că, la colegiurile acele unde candidatura unui deputat are tradiţiuni şi este consolidată prin legături stabilite de mai-nainte între alegători şi candidat, nici se mai încearcă altcineva de-a-şi opune candidatura, nici din partea opoziţiei, nici dintr-a guvernamentalilor, căci acolo nu este locul surprinderilor, nici varga magică a guvernului nu exercită acea putere care improvizează şi impune candidaturi cu douăzeci şi patru deore înaintea alegerilor.
Să venim acum la noi.
Vom lua de exemplu ultimele alegeri la
Senat. Nu mai e astăzi pentru nimene un mister că dacă există undeva
aparenţă de luptă şi posibilitate pentru un membru al opoziţiei de-a
străbate în Senat e numai în colegiul I.
La ultimele alegeri vedem persoana primului-ministru d. Ioan Brătianu pusă în cinci judeţe, aleasă în două.
La Prahova d. I. Brătianu cade contra d-lui G. Gr. Cantacuzino.
La Romanaţi d. I. Brătianu e ales contra d. general Florescu.
La Suceava d. I. Brătianu e ales.
La Dorohoi d. I. Brătianu cade contra d-lui Vasile Alexandri.
La Vlaşca d. I. Brătianu cade contra d. general Florescu.
Într-un număr de treizeci de colegiuri candidatura personală a d-lui Brătianu apare de 5-6 ori.
Dar cîte s-au mai denunţat cu ocaziunea verificării titlurilor în privirea altor alegeri, precum acea de la Piteşti?
Acolo au venit d-nu prim-ministru, a stat două zile într-un local alături cu sala alegerii, a chemat pe fratele d-sale, ambasadorul de la Constantinopol, apoi pe d. Radu Mihai, pe atunci prefect la Iaşi, şi în sfîrşit d-nii I. Brătianu, Dim. Brătianu, Gr. T. Brătianu chemat din Dobrogea, T.I. Brătianu, I.I. Brătianu, N.N. Brătianu, Ghiţă Enescu, cumnat al primului-ministru, C.N. Petrescu (cumnat al ministrului justiţiei) apoi prefectul, directorul prefecturei şi ceilalţi funcţionari au introlucat 26 voturi, din cari peste 20 funcţionari, adecă o majoritate de 2, zi două, voturi contra d-lui Alex. Zisu - aceasta în oraşul natal al d-lui I. Brătianu şi ajutat de tot neamul. Au mai cutreierat apoi Moldova nu doar ca să se informeze de suferinţele ei, de prejudiţiile ce i s-au cauzat prin război, ci ca să combată candidaturile opoziţiei şi să escite dezbinări şi ure între alegători pentru triumful prozeliţilor săi. Aşadar vedem figurînd candidatura d-lui Brătianu pentru a zecea parte din întreg numărul candidaţilor, fără să mai amintim şi pe ceilalţi miniştri cari iarăşi opuneau candidatura lor membrilor opoziţiunii. Dacă lord Beaconsfield la 652 colegiuri ar fi pus candidatura sa într-un număr proporţional cu acela al primului nostru ministru, i-ar fi trebuit copiii de pe uliţele Londrei şi douăzeci şi patru de ore nu l-ar fi suferit regina Angliei la putere.
Căci ce-am zis noi?
Dizolvarea unei Adunări însemnează consultarea ţării din partea tronului. Dacă miniştrii, călcînd toate
convenienţele, se interpun între tron şi popor comit un act anticonstituţional, prejudiţiabil intereselor ţării, prejudiţiabil prestigiului Coroanei. Cînd fapte de asemenea natură se tolerează la noi fără a fi imediat
reprimate ele servă ca un premiu de încurajare pentru acei cutezători cari, în dispreţul sentimentelor ţării, nu se dau îndărăt dinaintea niciunui mijloc pentru a se sui sau a se menţine la putere.
Succesul, ziceţi d-voastră?
Apoi succes au avut partidul tory în Anglia. A pus pe fruntea reginei diadema imperială a Indiei, a cucerit pentru Anglia Canalul de Suez, au silit pe Rusia să se întoarcă sub zidurile Constantinopolului la Congresul din Berlin, au pus, prin tractatul privitor la Cipru, pe Turcia sub tutela Angliei, au purtat două războaie fericite şi cu toate acestea... poporul englez s-a pronunţat contra acestui partid.
D-voastră, aliaţii unei mari împărăţii, aţi văzut stipulîndu-se sine nobis despre ţară în Tractatul de la San-Stefano şi în cel de la Berlin, aţi purtat un război zadarnic, devenit monstruos prin goliciunea şi foamea ce au suferit-o armata noastră, aţi pierdut Basarabia, aţi suferit umilirea amestecului străin în autonomia dinlăuntru a ţării şi totuşi naţiunea vă aprobă?
Naţiunea cea compusă din Brătienii adunaţi de prin Dobrogea şi din toate unghiurile ţării, naţiunea de cumnaţi, nepoţi, funcţionari şi păsuiţi - da; însă nu naţiunea aceea a cărei opinie cătaţi s-o amăgiţi, s-o corupeţi, s-o înlocuiţi cu politica d-voastră personală.
TIMPUL [27 martie 1880]
