Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 [sau 1825 după alte surse], Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, Bucureşti) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluţia de la 1848.
Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său, Ienache, acesta îşi făcu în Valahia o situaţie acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti, el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.
Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul ”pricinilor suditeşti”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă ”O fată tânără pe patul morţii”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul ”O fată tânără pe patul morţii” era o imitaţie după ”La jeune captive” (”Tânăra prizonieră”), de André Chénier, şi a fost publicat în ”Curierul de ambe sexe”.
Stabilindu-se peste câţiva ani în Bucureşti, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava. Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morţii, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.
Pleacă la studii în străinătate în anul 1845, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară. Apare, la Bucureşti, primul volum de versuri, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice şi balada fantastică Mihnea şi baba.
În anul 1848 editează revista Poporul suveran, ”gazetă politică şi literară”, la care colaborează Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluţionară a momentului. Întrucât revoluţia burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească ţara împreună cu alţi conducători ai mişcării şi se stabileşte la Paris, unde va participa la activităţile politice şi culturale ale exilului.
Trei ani mai târziu poetul părăseşte Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în ţară; călătoreşte prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt şi Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ţinută romantică.
Pentru a se întreţine, începe să publice seria de ”vieţi” romanţate ale unor personalităţi istorice: Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Viaţa lui Mihai Viteazul.
La fel ca alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care ”va să vină”. Cooptat în Frăţia şi în Asociaţia literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.
În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru şi Ştefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociaţiei literare, audiază şi el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Nu trăieşte decât pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliţiei, Ion Manu, îl ”mirosise” şi, refuzându-i paşaportul pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest la ”mănăstire”. Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluţia...
Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.
Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A. Urechia, sunt înfiinţate primele şcoli la românii macedoneni.
În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătoreşte la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipăreşte culegerea de satire Menadele şi volumul de poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-şi întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din iniţiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup de deputaţi (printre care şi Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naţionale ”pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existenţa de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secţiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Poetul este internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: ”Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine”. 1872 În martie are loc tragerea loteriei iniţiate în 1871 de George Sion. Cărţile lui Bolintineanu au fost câştigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balş. Alecsandri şi Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.
Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
- G. Popescu, Dimitrie Bolintineanu, viata si operile sale, 1876;
- I. Roman, Dimitrie Bolintineanu, 1962;
- www.autorii.com.
