"Gîsca ară, omul mînă" zice ghicitoarea. Unui neam de plugari ca al nostru nu putea să-i cadă mai la îndemînă alt tablou decît unul luat din propriile sale îndeletniciri, ca să facă ghicitoarea "scrisorii". Cel ce scrie ară, trage brazde negre pe hîrtie. Pana de gîscă e plugul care lasă brazdele. Comparaţia e frumoasă şi simplă. Am zis că românul şi-a luat tabloul din viaţa sa de plugar. Dar românul e totodată şi cioban. Şi iată, într-adevăr ceealaltă ghicitoare a scrisorii este alcătuită cu elemente din viaţa de păstor: "Cîmpul alb, oile negre; cine le paşte le cunoaşte". Intr-amîndouă ghicitorile, hîrtia e comparată cu un cîmp, iar şesurile negre ale scrisorii sînt ori brazde ori oi. Intr-una s-a copiat pe sineşi plugarul, într-alta ciobanul, şi amîndouă sînt caracteristice pur şi neaoş româneşti.
Eu nu ştiu alte ghicitori, în limba noastră, cari să aibă ca subiect, acţiunea scrierii. Da, sînt altele cari au ca subiect bunăoară condeiul: "taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau şi apoi vorbesc"- una dintre cele mai frumoase ghicitori dintre cîte le-or fi avînd popoarele - altele au ca subiect cartea ori epistola: "am o găină pestriţă duce veste lui Gheorghiţă" sau „o găină pestriţă la popa pe poliţă". Aceste două din urmă arată un subiect dat de-a gata, nu unul în acţiune; ceealaltă, a condeiului, arată o acţiune, însă subiectele ei sînt într-adevăr pana de gîscă şi cerneala pe care o bea pana ca să poată vorbi. Acestea toate arată mai mult ceea ce-ţi trebuie ca să poţi scrie, nu arată acţiunea scrisorii însăşi.
Dar mi se pare că totuşi mai avem o ghicitoare care are ca subiect acţiunea scrierii: "Rădăcină-mpleticină, rar voinic care-o dezghină". Aici acţiunea scrierii e comparată cu acţiunea împletirii. Coadele literelor ale lui d, t, f, în sus, ale lui g, p, în jos, i-au dat românului putinţa de-a asemăna literele cu rădăcini care ies de-a valma, cînd în sus cînd în jos, iar meşterul le împleteşte. Se înţelege că tot numai împletitorul rădăcinilor acestora le poate şi despleti, sau "dezghina" - cine nu le poate dezbina nu le poate nici îmbina, şi dimpotrivă. E o observaţie a ţăranului asta, dar nu adevărată întru totul, căci, dacă e adevărat că nimeni nu ştie scrie dacă nu ştie ceti, nu e adevărat lucrul întors. Mulţi ţărani ştiu să citească – mă gîndesc mai ales la slovele vechi - dar nu ştiu să scrie nimic. Asta e însă socoteala cea mai mică. Socoteala cea mare e alta, e cuprinsă în versul: "Rar voinic care-o dezghină". Adevărul acesta e trist. El vrea să zică: rar om care ştie carte. După cum au fost vremile ce-au trecut peste noi, lucrul se explică lesne de ce în neamul nostru erau mai înainte rari "voinicii" cari puteau să "dezghine rădăcinile" de pe hîrtie. Aşa de rari, încît poporul le dă atributul de "voinic", cu puteri uriaşe, năzdrăvane poate. Mare minune i se părea românului cartea! In casa lui nici pomeneală de carte: o vedea numai la biserică. De aceea zicea: "Găină pestriţă la popa pe poliţă", şi de aceea zice şi astăzi: "cartea e meşteşug popesc" şi cel dintîi gînd şi cuvînt ce-l are cînd îi ceri băiatul la şcoală, este: "Doar n-am să-l fac popă".
Pentru ţăran popa a fost întruparea ştiinţei de carte. Dar acum, de ce i-o fi zicînd poporul cărţii "găină"? Că e pestriţă, înţelegi. De ce însă scrisoarea care duce vestea lui Gheorghiţă e tot găină ca şi psaltirea de pe poliţa popii? Cine dintre d-voastră s-ar găsi voinic s-o ştie, să ne spuie şi nouă. Eu cam bănuiesc de ce, dar n-aş vrea să vă înşir lucruri pe care nu le ştiu anumit. Poate că altul le ştie mai bine. Dar să vorbim acum de alte lucruri care stau în legătură cu scrisul şi cu cetitul şi din care putem vedea ce idei are românul despre carte şi despre cărturari.
Vedeţi, românul are o vorbă: minte ca din carte. Minciuna poate să fie mare "cît toate zilele", ba poate să fie şi cu coarne - curioasă expresiunea asta, minciună cu coarne! - dar minciuna cea mai cu şart e tot cea din carte. Astăzi, mai ales de cînd avem atîtea gazete, nu e lucru mare să vezi născîndu-se zicătoarea: "minte ca din gazetă". Dar ea e de mult născută, veche, de pe vremea cînd nu erau gazete, de pe vremea cînd românul nu cunoştea alte cărţi decît cele bisericeşti. Atunci cum a ajuns românul să zică despre carte că minte "de îngheaţă apele"? Că doar n-o fi zicînd că minte evanghelia şi psaltirea? Care carte i-a dat lui prilej să cunoască minciunile? Calendarul, bată-l norocul. Calendarul a fost înainte de gazete; le cumpără şi astăzi ţăranii, mai ales pentru arătarea vremii, căci asta îi interesează mai mult. Dar tocmai aici calendarul e mai mincinos.
Cu cît ţăranii cer calendare cu mai multe „prorocii de cum va fi vremea", cu atît negustorii pun mai multe prorocii. Şi apoi, de obicei, ele se potrivesc ca nuca în perete. Pe cutare zi, prorocul spune: "ger de vor îngheţa apele" şi cînd colo, în ziua aceea e cald şi bine. Apoi să nu zici că minte ca din carte, de-ţi îngheaţă apele?
Asta e cu cartea. Acum, pentru scriere, românul are vorba:"scrie cai verzi pe pereţi". Cine? El nu că nu ştie scrisoare. Să băgaţi mai întîi de seamă că ţăranul nu poate face deosebire între a scrie, a desena, a zugrăvi, pentru el toate sînt a scrie. De-o fată frumoasă, el zice că e scrisă ca în icoană; în cîntece, descriind hainele brodate, zice: "colo sus pe umerei scrişi sînt doi luceferei", iar pe poale soarele, luna şi cu stelele. Astfel, a scrie pe pereţi însemnează, poate, a zugrăvi. Dar unde vede el cai zugrăviţi pe perete? Şi i-a văzut vreodată verzi, cum poate a văzut - mai încoace la o biserică renovată - calul sfîntului Gheorghe roşu-roib şi nu alb cum trebuie să fie totdeauna după tradiţia bisericii?
Nostime sînt expresiunile noastre: "e tobă de carte" şi "ştie carte pînă la glezne". Spiritul şi umorul românului se văd aşa de lămurit într-aceste expresiuni. Toba e umflată şi sună tare; şi burduful e umflat. Deci, poţi fi şi burduf de carte. Dar amîndouă au înăuntru vînt! Şi - cel puţin în majoritatea cazurilor - omul cu multă carte e cu puţină practică a vieţii, adevărat burduf şi tobă care, la cea mai mică înţepătură, se răsuflă şi rămîne ca vai de lume. Româneşti şi de netradus sînt expresiunile "a învăţa carte" şi "a şti carte". Dacă bagi seamă, românul numai de două lucruri zice că le învaţă: "învaţă carte" şi "învaţă minte". Multe le poate el învăţa, dar nu prea vrea să le înveţe, căci nu se mai învaţă minte. Dar dă Dumnezeu, cu încetul, să înveţe ai noştri şi minte şi carte şi tot ce e spre folosul neamului. Ştie românul că cine are carte are patru ochi.
