Ion Caraion - Antichitatea durerii

  
Erau scame, o ceaţă
era-n faţa ochilor azi-dimineaţă
Mein Gott! Meine Frau!
Ca pe-un scripete
suiau coborau
mutele sumbre
torenţialele ţipete
Totdeauna au venit la mine arătări, umbre
de oameni care fuseseră şi nu mai erau
totul a durat
cât ne-am spus minciuni
când ne-am spus adevărul
se spulberă prietenia şi dragostea
rămase
un pământ ars
dar tu spuneai adevărul chiar şi când minţeai
iar eu minţeam chiar şi când spuneam adevărul
dintr-o experienţă a zădărniciei
dintr-o zădărnicie a experienţei
doi trecători
nedumeriţi ca iubirea
refuzul de a vedea
pe cel ce se arată şi ţi se arată
refuzul de a comunica
n-aveam ce să ne comunicăm
dacă nu ne vom bate
dacă nu vom muri mulţi, foarte mulţi
vom muri toţi
de partea rea a istoriei
fulgeră
un arbore ca o rugăciune
lucruri se ascund şi revin
din invizibile lumi
o săgeată nu ştiu încotro
şi de cine trimisă
cântă apa neagră
am numai ce n-am
al nimănui e totul
din nou tăcând în mine
tăceri imemoriale -
izvor de oameni
fericirea nu e pentru oameni
zadarnice răni zadarnice sume
arbori mergând
nicăieri
e ieri
Cine ştie unde-ai fost în acea noapte
La care prispă La care munte
La ce rege
Ori cu cine-ai vorbit Ori ce vechi noime, ce taine mărunte
v-aţi încredinţat unul altuia, ce legăminte
O! Timpul n-are timp să rabde.
Care zăbavă nu minte?
Care aşteptare nu-nşală?
Viaţa-i o magazie când plină, când goală -
prin care se vorbeşte şi nu se înţelege
nimic. Un ornic bizar.
Care apoi şi iar
nu-i încă şi dacă?
Se-apleacă Se ridică se-apleacă
pletele salciei, vedenii. S-au depărtat.
Strigoi şi fantome din nu ştiu ce leat
betegi, betege,
fără pace, fără soartă, fără tâmple
Unii îşi vâră Altele şi-au scos
bobii din lingură...
braţele din umeri... Din broasca uşilor, cheia...
Totul s-a întâmplat cum trebuia să se-ntâmple
Petele n-au faţă şi dos
Vedeniile n-au vine
Cine ştie unde-i fi fost în noaptea aceea
şi cu cine
Noaptea ca un gong pentru totdeauna stricat
Eu însă eram singur
şi te-am aşteptat -
Primăveri... Toamne...
Polare zăpezi rebele...
Întotdeauna am venit la gară, Doamne,
mai devreme decât pleca trenul.
Şi te-am aşteptat la toate trenurile vieţii mele,
să te-ntâmpin.
Mă vedeau cum bat câmpii-n
zadar - copiii, acarii, vântu'limbut.
Tu n-ai venit. Sau ai trecut
fără să cobori.
Habar n-am în care tren ai fost ori
unde şi la ce ti-i fi dus...
Câte lumi n-au răsărit. Câte n-au apus,
până să se-nsereze de tot şi timpul să se termine şi
să se facă urât!
Acuma, că-i aşa de târziu, încât
nu va mai trece niciun tren şi nu va mai fi niciun an,
mi-nchipui c-ai fost în fiecare din ele
însă erai obosit ca un elan
pe care-l fugăresc la pol haita de iele
şi spaima şi frigul,
că aţipiseşi, că visai şi de aceea
n-ai mai apărut la geam, n-ai mai coborât
n-ai mai pus pe nimeni de pază la digul
dintre mocirlă şi stele
dintre urât şi urât
Cum îşi aşteaptă femeia
iubitul din războaie,
te-am aşteptat în toate trenurile vieţii mele -
în soare, în ploaie,
până m-am destrămat...
Însă tu n-ai mai găsit semnul, aleea
(Nici adevărul nu-i adevărat),
dramul de drum
pe care-apucând să dai de timpu-ntâlnirii.
Ca strigoii mitologicei Asirii,
îi fi călătorind şi-acum
prin cine ştie ce năpraznice ierni ori toamne,
prin cine ştie ce vraişte, ce vreme, ce putred
ce taină.
Trezeşte-te, Doamne,
să n-ajungi în ţară străină!
Tibrul curge în eternitatea Romei
Era întuneric peste tot
Cetatea-i o scuipătoare
împodobită cu ţeste
Noaptea ninge şi dănţuie
N-am nevoie de o sută de oameni
Ci de-un om
Şi mi-ajunge
Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată
O! Dacă aş avea o sută de oameni
O! Dacă aş avea o mie de oameni
şi încă nu mi-ar ajunge
Cât mi-i de sete...
Cât mi-i de dragoste...
disputa zeilor cu insolenţa şi cu electricitatea
e teribilă
morţii vor amesteca ziua şi noaptea
într-o aceeaşi uitare, într-un
acelaşi noroi
şi alte legende vor continua despărţirea
Un neam a fost dat la câini
şi chiar nimeni să nu plătească?
Îmi târam aripa
ca un cal de păpădie...
aş vrea să mă prefac în piatră
un misticism, un narcisism
agonizant ca pustiul
- nu în strigoi...
Se aprinseseră luminile
în toate
odăile poeziei