Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”
Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.
