Ion Luca Caragiale - Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii

  
GROAZNICA SINUCIDERE DIN STRADA FIDELITĂŢII. Subt acest titlu, citim în Aurora, ediția de dimineață: “Azi-dimineață, întreaga strada Fidelității a fost viu emoționată de o senzațională dramă pasională. Pe la orele șapte a.m. vecinii fură alarmați de niște țipete sfîșietoare, cari porneau de la casa cu nr. 13. În această casă locuiesc de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai săi, Cicerone Popescu, elev de administrație, și domnișoara Porţia Popescu. La țipetele îngrozitoare, toţi mahalagiii se adunară în grabă și îndată aflară ce era: o sinucidere! Domnișoara Popescu de mai multe săptămâni căzuse într-o stare de melancolie și de abatere sufletească, încît nu mai mînca, nu mai bea, nu mai dormea de loc. Cu o zi înainte de a lua fatala hotărîre, arătase semne de mare neliniște, a cerut să mănânce și să bea. După ce a dejunat cu mare pofta și s-a săturat, a-nceput deodata sa plânga, zicând către doamna Zamfira Popescu:
— Mamițo, eu nu mai pot să traiesc! Eu vreau să mor!
La aceste cuvinte, mama i-a răspuns:
— Mofturi! ia fii bună şi te-astîmpără… Las' ca o să-ți treacă!
Porţia însă a adăogat:
-Ai să vezi!...Dar dacă mor, jură-mi mamiţico, jură-mi că ai să-mi pui pe mormînt boboci de trandafir!
Bobocii erau florile ei favorite. Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă de vreun sfârșit fatal, deoarece Porţia, care era foarte simțitoare, de multe ori, în momente de supărare, amenința că se va sinucide. Din nenorocire, de astă dată amenințarea fusese mai mult decât serioasă.
Ce se-ntîmplase ? Azi-noapte, pe când fratele său lipsea după obicei și mamițica dormea, Porţia scoase gămăliile la o duzină de cutii mari cu chibrituri și le aruncă într-o cinzeacă de rachiu de drojdii. Asteptând să se dizolve fosforul, sărmana fată se așeză la masă și scrise cu toata limpezimea de minte o scrisoare către mamița și către frățiorul ei, prin care le cere pardon de durerea ce le-o cauzează și le declară că moare deoarece este părăsită de tînarul Mişu Z…, până zilele trecute student în medicină și astăzi doctor de plasă. Într-un post-scriptum apoi, conjură încă o dată pe dezolata mamă să nu uite de boboci. Când a terminat scrisoarea, gămăliile de chibrituri erau dizolvate. Porţia înghiți păhăruțul, dându-l cu voluptate peste cap, și merse să se culce în patul ei, aşteptând cu resemnare moartea. Aceasta nu întîrzia să se anunțe prin niște oribile crampe de intestine. Nenorocita, covârșită de dureri, sări în sus și-ncepu să țipe spunând tot.
— Mor! mor!… ah! Mișule, fii fericit!… Scăpați-mă! scăpați-mă!… sunt încă tânără! Nu! nu! nu vreau sa mor!
Atât putu să zică și căzu în convulsiuni. Într-o stare desperată a fost transportată iute la spitalul cel mai apropiat. Cît despre d. Misu Z., cauza acestei nenorociri, iată ce am putut afla în pripă… Acum vreo patru-cinci ani, un tânar student sărac de vreo 21 de ani, prietinul lui Cicerone Popescu, îndată ce dete bacalaureatul și se înrolă ca voluntar, se așeză în pensiune, într-o odaie mobilată, la doamna Zamfira Popescu, cu casă, masă, îngrijire, în fine de toate. Tînarul Misu Z…, foarte vioi și drăcos, limbut si caraghios, nu întîrzia să inspire Porţiei una din acele pasiuni cari decid de viața unei femei. În curînd o relaţiune amoroasă nebună se contractă între ei. Aceasta relațiune a durat până mai acum vreo doua luni, cînd tânărul, care studia medicina și pe care toți îl numeau pentru aceasta « doftorașul», își luă diploma, și imediat, având oarecare protecții — mama lui este jupâneasa-n casă la moșia unui înalt personaj — căpătă un post de medic de plasă. Își poate oricine închipui lovitura ce « doftoraşul » i-o dete Porţiei, când îi spuse că el are s-o părăsească și să meargă la post. Fata începu să-i faca niște scene, aci duioase, aci fioroase, asa încât el înțelese că pasiunea ei contrariată brusc ar fi primejdioasa, și astfel se hotarî să joace comedia. Pentru a adormi temerile victimei sale şi a o asigura că și-a schimbat cu desăvârșire hotarârea de a o părăsi, el alergă la ajutorul unui prietin redactor, făcîndu-l să-i publice prin ziarul Lumina următoarea notiță:
«Aflăm că tânărul doctor Misu Z.…, care și-a susținut cu un succes strălucit teza sa despre Simptomele la diverse intoxicări violente, și care a fost numit doctor de plasă, refuză categoric a primi acest post. Era în adevăr absurd ca un așa distins elev al Facultății noastre de medicină să se înfunde într-o provincie. Tânărul doctor e hotarît a ramânea în București, unde va practica arta sa, asteptând să se prezente la primul concurs pentru obtinerea unui post la vreunul din spitalele Eforiei. Nu ne îndoim de succesul simpaticului nostru amic. »
Ultima umbră de bănuială şi de temere a d-rei Popescu fu risipită prin citirea acestor rînduri. Ba ceva mai mult, tînăra sentimentală, văzînd rentoarcerea iubitului ei, deveni şi mai pasionată. Ea nu ştia că totul este o farsă. Nu-şi putea închipui, în naiva ei sinceritate, ce surpriză îi pregătea acela pe care-l adora. « Doftoraşul » nostru, ca să poată pleca fără vorba şi să-şi ia şi bagajul, care consistă într-un geamantan şi cîteva cărţi, făcu un plan infernal. Obţinînd un bilet de lojă la Dacia — probabil un bilet de favoare, căci se va vedea că individul nu era decît un chilipirgiu — merse cu damele, mama şi fata, la teatru. Peste cîteva minute dupa ridicarea cortinei, pe cînd damele umareau cu cel mai viu interes desfăşurarea comediei, el se sculă şi, pretextînd că merge la bufet să le aducă prăjituri şi apă rece, plecă frumuşel din lojă. Coborî, ieşi din teatru, se aruncă într-o birje, merse acasă, îşi luă bagajul, se duse la gară şi se sui în tren. Un moment femeile crezură că doftoraşul s-a încurcat la bere în bufet, după obicei. Dar, trecînd şi actul al doilea, o idee trecu ca un fulger prin mintea tinerei abandonate. Repede alergă acasă. Intrară în odaia lui : bagajul si cartile nu mai erau acolo. D-ra Popescu a avut o criză nervoasă îngrozitoare, din care nu şi-a revenit decît tocmai a doua zi. De atunci, disperarea ei a mers tot crescînd pîna ieri, cînd durerea morală devenindu-i insuportabilă, s-a hotarît a pune capăt nenorocirii sale prin moarte. Cînd oare se va face un exemplu cu aceşti domnişori, cari se introduc în familii oneste, sub pretext de prieteşug, spre a corupe copilele şi a le arunca în ghearele desfrîului sau în ghearele morţii, ca în cazul de faţă ? Mărturisim că nu-nţelegem de loc nepăsarea parchetului, care nu intervine, deşi i s-a adus la cunoştinţă cazul, punîndu-i-se în vedere şi documentul trist rămas de la nenorocita victimă. La ediţia de seară, alte amanunte.”
Apoi, în ediția de seară: “Am alergat la spitalul unde fusese transportată d-ra P. Popescu şi am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut deocamdata noroc: eu cerusem unul și m-au întâmpinat doi — doi tineri destul de politicoși și foarte, prea veseli, pentru atmosfera tristă în care trăiesc. În adevăr, trebuie să aibă cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în mijlocul atâtor suferințe și mizerii omenești. Am rugat pe domnii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P. Popescu, de soarta căreia se interesează cititorii noştri. Au început amîndoi să rîză.
— Tânara?… cu chibriturile? m-a întrebat unul, apasând ironic pe fiecare vorbă… Ehei! dumneata să fii sănătos!
— A murit! am strigat eu.
— Ei, aș!
— Atunci?
— Nu mai este aici! I-a trecut și i-am dat drumul. Adineaori a plecat mititica cu mamițica! Si-ncepură iar să rîdă amîndoi.
— Dacă n-a luat chibrituri destule! cine strică?
— Dar mi se pare — zisei eu — că o duzină de cutii mari…
— Ei, aș!… nici o duzină de gămălii… Pentru d-ra Porţia a fost porția prea mică; cum e dumneaei solidă, îi trebuie o porție mult mai zdravănă!
Desi am fost revoltat de modul cum cei doi tineri îsi rîdeau de nenorocirea bietei creaturi, facînd jocuri de cuvinte triviale şi neroade asupra numelui ei clasic, am voit să profit de ocazie şi să mai culeg cîteva informațiuni asupra « doftoraşului ».
În adevar, îl cunoşteau. La prima mea întrebare despre dînsul, au început iar rîsul lor, care mă enerva :
— Se săturase bietul « doftorașul »… În sfârșit a scăpat ! zise unul.
— Mare rabdare a avut ! închipuie-ţi, atîţia ani de-a rîndul, tot o porţie, şi ce porţie !
— Iar? am strigat eu indignat, şi fără să-i mai salut, am plecat.
Tot drumul pînă la redactie m-am gîndit cîtă prăpastie este între educaţiunea spiritului şi educaţiunea inimii, şi cum neglijînd pe aceasta din urmă nu poţi, cu toată învăţătura, produce decît monştri sociali. Iată cazul celor doi tineri, cari mîne-poimîne, vor fi chemaţi în societate să exercite cea mai nobilă şi cea mai umanitară profesiune. La ce altă profesiune se cere mai multă dragoste şi milă de aproapele sau, mai multă delicateţe de sentimente, mai fină pricepere a cutelor sufletului omenesc ? Medicul !… Dar medicul este un duhovnic mîngîietor ; el trebuie să se apropie de nenorocitul suferind cu blîndeţea cu care Mîntuitorul s-a apropiat de Lazăr ; numai astfel ştiinţa, ajutată de înălţarea sufletului, poate face miraculul !… Mîne, aceşti doi tineri vor fi medici, şi astăzi rîd şi-şi bat joc, într-un mod atît de vulgar, de suferinţa extremă care a determinat pe nefericita tînără să prefere luminii vieţii bezna nimicului ! Iată roadele înaltei noastre culturi universitare. Foarte mulţumim de aşa cultură ! Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată !… Asta desigur o s-o facă mai cuminte… Mai la urmă, cine ştie ce noroc poate avea !”
În aceeași seară, citim în Lumina: “Un confrate a publicat azi-dimineață o știre de senzaţie despre sinuciderea unei copile disperate din cauza ca ar fi fost tradată de amantul ei, un doctor proaspăt — un întreg roman pasional à la Ponson de Terrail sau Jules Mary, o întreaga melodrama à la d'Ennery. Am fost și noi curioși să vedem ce este adevărat din toata comedia aceea și am mers după informațiuni. Un amănunt caracteristic trebuie să-l dăm cititorilor dintru început: când noi ne-am transportat în localitate, sinucisa din strada Fidelității, d-ra Portia Popescu, se-ntorsese de la spital, unde, de aminteri, putem afirma cu siguranță, nici n-avusese nevoie să meargă. În adevăr, doza de chibrituri pe care o luase fusese cu totul neînsemnată. Din aceasta și din cele ce vor urma, se va convinge oricine că n-a fost de loc vreo hotarâre serioasă de sinucidere, ci numai o demonstrație, cu scop a interesa pe infidelul « doftoraș ». Trebuie mai întîi să spunem că tânăra amăgită, delăsată, abandonată, nenorocită, număra peste de două ori mai multe roze decât îi trebuiesc cuiva pentru a-și putea administra liber averea şi răspunderea personală — adica o vârsta cam de 44—45 de ani. Sunt vecine în mahala care o estimeaza chiar la mai mult. Astfel, d-na X… moașe, una dintre primele eleve ale răposatului doctor Capșa, proprietară alături cu d-ra în chestiune, ne-a afirmat că-și aduce aminte exact de timpul când își clădea casele răposatul Nerone Popescu, pe care parcă-l vede încă în cămașe de noapte şi-n papuci, conducând lucrările zidăriei în persoana și înjurînd ungurește pe salahori (era în vacanţa mare), deoarece, în același an d-sa, d-na X… moașa, s-a născut. Ei bine, pe atunci, Tica, adica Porţia, era fetiţă maricică ; se juca cu papuşile. Tînăra delasată sta şi în avere tot aşa de binişor ca şi-n vîrstă. Are împreună cu mama sa, după legea veche, pensia veteranului profesor Nerone Popescu, de la care a mai moştenit casele din strada Fidelităţii, două prăvălii de cîrciuma, cu pivniţa, gradina şi vie în strada Viişoara, producînd net 1200 lei anual ; apoi se zice că avea şi vreo 12 mii de lei în bonuri la casa de depuneri ; dintre aceştia însă se presupune că ar fi atins ceva pentru cheltuielile de studii ale « doftoraşului ». Foarte romanţioasă, ea ţinea mult la societatea tinerilor studenti, slabiciune contractată de demult, de vreo douazeci şi cinci de ani, de pe cînd tatăl sau, Nerone, ţinea în mahala o mică fabrică de bacalaureat. De aminteri toţi mahalagiii zic: “ unde sare capra, sare si iada” ; se pare că şi mamiţa a avut odinioară multă slăbiciune de « boboci ». De vreo trei-patru ani acuma, Porţia primise în pensiune pe tînarul Mişu Z.…, student în medicină, şi imediat contractase pentru el o pasiune nebună. Medicinistul, băiat sărăcuţ găsind aşa de călduros adăpost şi culcuş, nu căutase de loc a contraria pasiunea gazdei sale, care era o binefacere cerească pentru el ; din contra, o alimentase cu multă metodă. Această relaţiune destul de nepotrivită dură pîna ce, dupa cîţiva ani de studii, tînărul îşi susţinu teza. De mult îi erau peste cap favorile d-rii Tica ; se hotărî să scuture jugul cînd nu mai avea nevoie să-l poarte. Stărui şi, prin protecţiuni, căpătă un post de medic de plasă. Cînd voi să plece, pasionata Porţia îi puse piciorul în prag : scene sfîşietoare, rugăciuni fierbinţi, ameninţări teribile de sinucidere şi chiar de asasinat. « Doftoraşul » plictisit, neputînd pleca fără bagaj şi voind să evite scandalul în mahala, se hotarî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce — ierte-ni-se expresia tipică şi consacrată — în argotul studenţesc se numeşte un chiul. Cîteva zile se prefăcu apucat de o rentoarcere de pasiune turbată, apoi, cînd adormi bine orice prepus, conduse pe cele doua dame la teatru, le lăsă în loje, şi el cu bagajul se sui în tren pentru a se prezenta la post.
Urmarea acestui roman tragicomic îl ştie publicul din darea de seamă lirică şi senzaţională a confraţilor noştri de la Aurora. Şi… iată cum se scrie istoria ! În momentul cînd aşternem aceste rînduri, d-ra Porţia Popescu este în afara de orice pericol, precum era de aminteri şi-n momentele crampelor, prea puţin serioase ca să poată compromite o sănătate aşa de robustă. Un amănunt curios iarăşi este faptul că d-ra, cu o zi înainte de demonstraţiunea ei romantică, suferea grozav de măsele. D-ra are dinţii foarte stricaţi şi sufere mult de asta cînd raceşte ; e probabil că această infirmitate, ca şi cearcanele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic. Din cauza durerilor prea frecvente de măsele, a şi contractat de mult obiceiul fumatului. Ei bine, dupa crampele ce le-a suferit din pricina chibriturilor, i-a trecut cu desăvîrşire durerea de măsele. Poate că fosforul!
A treia zi, Lumina ediţia întâia scrie: Aseară, în fața otelului Continental s-a petrecut un scandal nemaipomenit. Primul nostru redactor, d. Mihail Constantinescu, se plimba pe dinaintea otelului, convorbind despre cestiuni politice cu d. deputat N… Pe când nici nu gândea, doi indivizi, un ofiter de intendență și un elev de administrație, i se pun în față. Cel din urma, cu un ton provocator, îl întreabă:
— Ma rog, d-ta ești d. Mihail Constantinescu, directorul pamfletului care se intitulează Lumina ?