„Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure şi până la marea cea veşnic
frământată, de la delta sălbatică şi
până la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare şi a piatră, a ciulini
şi a mărăcini, a salcâmi, a var şi a bălegar.
Şi
tot Dobrogea mai mirosea a mâl gras şi a bălţi stătute, a păpuriş umed şi a peşte
sărat, a ierburi putrede şi a oi miţoase, a găinaţ de păsări migratoare şi a gunoi
de mistreţ.
Hergheliile
de cai se arâneau cu iarbă aspră şi ghimpoasă.
Aceeaşi
iarbă aspră şi ghimpoasă o păşteau cirezile de boi şi vaci, bivolii negri ca
smoala, asinii roşcovani şi mărunţi, ciurdele de catâri şi de capre cu coarne
strâmbe şi cu barbă.
În
miezul verii vântul venea de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina
nesfârşirile acoperite cu secară şi cu ovăz, cu orz şi cu grâne coapte, cu
porumb şi cu floarea soarelui.
Atunci
Dobrogea era toată muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de
cei mai vestiţi dintre vestiţii meşteri.
Uneori
toamna venea dinspre mare gonind pe înaltele şi înspumatele valuri. Alteori
dinspre miazănoapte pogora cu turme de negri nori.
Atunci,
peste pământul ciudat şi străvechi se năspusteau vijelii cumplite urmate de
ploi năprasnice.
Dintr-odată,
aurul Dobrogei îşi pierdea întreaga strălucire şi se schimba peste noapte în
aramă veche coclită.
Peste
o lună se iviea şi iarna ca o uriaşă ursoaică albă, se aşeza în patru labe,
mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze.
Întărâtaţi
de acest mormăit, şerpii şuierători ai uriaşelor viscole se năpusteau în vârtejuri
asupra Dobrogei îngheţate. Între cer şi pământ, de la zare la zare, viscolele
vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite. Parcă ardea pretutindeni, cu
freamăt, un fermecat foc alb, rece.
Cum
era atunci Dobrogea?
Dobrogea,
toată Dobrogea, era atunci de argint, de
argint înţepenit , de argint îngheţat.
Şi
pământul părea pustiu şi mort.
Bursucii
dormeau ascunşi în bârloguri.
Dropiile
grase se piteau în nămeţii cât casa.
Iepurii
cu ochi naivi şi cu urechi veşnic ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi
ai răzoarelor.
Drumurile...
Drumurile,
câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi
flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată.
Pe
coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi tătărăşti se
ridicau, negre, fuioare de fum.
Dobrogenii,
veri de ce naţie ar fi fost hibernau.
Numai
marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică.
Gemea
şi vuia.
Vuia
a pustiu şi în pustiu.
Vuia
a singurătate şi a tristeţe şi poate şi a bucurie.
Se
zbuciuma.
Farul
de la Tomis clipea, spărgând întunericul. Îi răspundea, cu alt clipăt cel de la
Tuzla.
Osteneala
farurilor era zadarnică. Niciun luntraş, niciun pescar nu îndrăznea să se
avânte pe o mare atât de vitregă.
Nici
măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, şi
noaptea, de însteltă catifea fumurie.
Primăvara,
Dobrogea toată era smalţ verde şi crud...
Numai
stâncile ei rămâneau mereu albe, de var.
Numai
râpile ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci,
de la începurul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea
vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol.
În
tinereţea mea depărtată, am petrecut câteva luni în cest ţinut straniu.
Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci,
simplu, dar intens, Întâmplări, fericite şi nefericite, care au lovit adânc,
poate de moarte, câteva biete inimi omeneşti, vai, atât de omeneşti!”
(Zaharia
Stancu, Uruma)
