De ce ne regăsim în Melancolia lui Dürer atât de mult
încât vorbim mereu despre ea ? Nu putem ocoli această gravură, la fel cum nu
putem uita de soarele negru a Melancoliei lui Gérard de Nerval. E una din acele
opere emblematice despre care s-a spus totul şi nimic. Şi la care simţim mereu
nevoia să ne întoarcem pentru a le înţelege sau, poate, pentru a ne înţelege pe
noi.
În jurul geniului uman, o femeie înaripată şi copleşită de gânduri sau
de oboseală, se văd tot felul de instrumente de măsură şi unelte care ne dau, o
clipă, impresia unui bazar, plin de lucruri ce n-au altă legătură între ele
decât nepotolita curiozitate a lui Dürer. Clepsidra, scara, poliedrul,
clopotul, fierăstrăul, ei bine, fie, dar de ce şi un câine ? Apoi echerul,
rindeaua, balanţa, sfera, piatra de moară… Femeia care întrupează condiţia
noastră, de argilă visând dureros infinitul, ţine în mâna dreaptă un compas. Cu
cealaltă îşi sprijină tâmpla. Ea s-a oprit din calcule şi priveşte în gol. Te
gândeşti fără voie la Faust, la perfecţiunea inaccesibilă, dar la care omul n-a
renunţat niciodată. Căci totul e aici în Melancolia lui Dürer.
Uneltele care ne înconjoară şi aripile care ne lipsesc. Întrebarea şi tăcerea
care urmează. Ceea ce avem şi îndoiala. Setea care ne arde şi teama că nu ne-o
vom potoli niciodată. Un ideal pe care nici nu-l putem atinge şi nici nu-l
putem abandona. Melancolia, zicea Victor Hugo, e fericirea de a fi trist.
Melancolia, pare să ne sugereze Dürer, e neputinţa de a renunţa.
Ca şi cum ar spune: ne putem opune zădărniciei numai continuându-ne
drumul spre ea. Şi mă gândesc că, poate, nimic nu e întâmplător în acest bazar.
Nici măcar privirea femeii aţintită în gol, scrutătoare ca a lui Dürer…
Artistul a avut totdeauna un adversar mai dificil decât nepăsarea altora şi mai
îndărătnic decât materia cu care se luptă. Pe sine însuşi. Deoarece vine
aproape totdeauna o clipă când el nu poate evita întrebarea: “La urma urmei,
pentru ce?” Pericolul, atunci, e să nu mai creadă destul în creaţia sa şi să
renunţe. Rimbaud a făcut asta la nouăsprezece ani preferând să plece pe alt
continent şi să se apuce de negustorie. Dar Dürer se numără printre cei care nu
renunţă niciodată. Dacă a trecut prin momente de disperare, ne ascunde cu grijă
adevărul. Chiar şi aici.
În autoportretul aflat acum la pinacoteca din München, pictat la
jumătatea vieţii, e vizibilă încă grija pentru eleganţă. Ea nu mai e însă
ostentativă. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. Aşa
cum s-a obişnuit şi cu reputaţia sa. Şi dacă pictorii veneţieni nu s-au gândit,
probabil, nici o clipă să-l otrăvească, aşa cum se lăuda Dürer, ar fi avut
totuşi motive s-o facă. Acest bărbat elegant care ascundea în el şi ceva din
Leonardo şi ceva din Rafael le putea stârniinvidia prin priceperea de a-şi
stăpâni ezitările.
Şi nicăieri nu se vede mai bine această pricepere, ca în “Melencolia !”
cum scrie pe banderola prinsă de aripile unui liliac care zboară în faţa unui
soare strălucitor şi funebru. Elie Faure ne povesteşte că a văzut tineri
germani care, debarcând la Veneţia cântau din Schumann cu spatele întors către
palatele pe care nu le priviseră încă, iar pe Rin a văzut tinere germane
cântând cântecul lui Heine în clipa în care treceau prin dreptul stâncii lui
Lorelei pe care nu o priveau. Dürer e la fel de ggerman descoperind viaţa
interioară. Numai că tot el e primul care se grăbeşte uneori s-o ascundă.
În Melancolia balanţa stă dreaptă. Iar din clepsidră, nisipul
s-a scurs pe jumătate. Cât nisip a curs, atâta a rămas. Ceea ce ne împiedică să
ne dăm seama dacă privirea femeii se îndreaptă spre trecut sau spre viitor.
Şi încă o dovadă de echilibru. Geniul uman, înconjurat de cuceririle
sale, are trupul robust, copleşit de greutatea terestră, şi aripi. Anteu şi-a
pus, se pare, în atelierul din Nürnberg, aripile lui Icar.
Dar toate acestea nu sunt decât un mod de a amâna o întrebare prea
directă. Totuşi care e înţelesul Melancoliei lui Dürer ? S-a
vorbit despre o criză dubitativă. Se poate. Aceasta însă nu înlătură senzaţia
curioasă pe care Dürer mi-o dă mai ales aici. Şi anume că exprima cu cea mai
mare exactitate, cu precizie şi fineţe de giuvaergiu un scop care ne scapă. El
ne spune aparent totul şi tocmai astfel ascunde ce are de spus. Nimic nu este
neglijat, nimic nu este doar sugerat. În gravură, până şi cutele rochiei sunt
cu grijă urmărite. Totul e precis. Categoric. Concret. Cizelat. Dar cu această
avalanşă de obiecte familiare se petrece un fenomen ciudat. În clipa când sunt toate
împreună nu le mai înţelegem prea bine sensul. Rostul lor e oare să ascundă
zădărnicia aripilor ? Dürer nu aruncă în umbră nimic. El dă, ca de obicei,
tuturor lucrurilor aceeaşi atenţie. Dar luminează detaliile pentru a rămâne
scret. Şi tocmai din scrupulozitatea lui maximă se naşte un paradox: cu cât
obiectele din faţa noastră sunt mai numeroase şi mai precise, cu atât ideea
care le reuneşte e mai ceţoasă. Sau e o simplă impresie ? Căutând un răspuns,
enumerăm încă o dată ceea ce vedem… clepsidra, scara, balanţa, aripile, pAnă ce
ne amintim că forţa artei e adesea dincolo de cuvinte. Probabil asta l-a
făcut pe Paul al III-lea să îngenuncheze şi să se roage când s-a dezvăluit
înaintea lui incendiul tenebros din Judecata de apoi a lui
Michelangelo.
Publicat in Revista „Flacara” nr.1378 – 05.11.1981
