Acestui
titlu ambiţios îi corespund două tentative limitate şi precise, dorinţa
hotărâtă de a mă apăra de două prezumţii pe care le socotesc infamante. Una
este aceea că sfera binelui moral este coicidentă cu sfera binelui din lume.
Cealaltă, că aş ignora adevărata proporţie dintre luminile şi umbrele
sufletului, căzând pradă unui anume idilism moral sau unui searbăd meliorism.
În ciuda
multului bine pe care îl pot aduce virtuţile şi bunele purtări, lucru înţeles
încă din secolul al XIII-lea de Thomas din Aquino (S.Th., II, p 78), nu tot
binele din lume vine de aici. De fapt, înainte de toate, este nevoie de o
anumită generozitate a naturii, fără de care virtutea nu poate funcţiona decât
ca un grădinar. Există daruri ale marelui izvor al vieţii care cresc mult mai
bine lăsate în voia lor. Mai sunt apoi, în vălmăşeagul de evenimente care
este lumea, marile şanse ale întâmplării, atât de rentabile uneori în
istorie, încât pot fi confundate cu Providenţa. În sfârşit, istoria
umană, cu toate accidentele şi rupturile ei, pare să beneficieze, pe lungi
parcursuri, de un soi de echilibru ecologic care se instituie şi până la urmă
se strică dincolo de voinţa şi de planul lui. Echilibru ecologic în care se pare
că răul însuşi sau măcar derogările de la „virtute“ joacă un rol deloc
neglijabil. Astfel că, gândindu-ne mai adânc, suprema valoare etică pare să fie
promovarea în sus a vieţii, îmbogăţirea ei, deschiderea de vaduri noi
pentru apele ei. Cine va dori să mai arunce o privire de ansamblu peste această
carte va vedea că tot ce este gândit în ea ca pozitiv intră în această
definiţie (curajul, speranţa, încrederea etc.) Şi că restul funcţionează ca
simple regulatoare ale convivenţei civilizate dintre oameni, care şi ea, la
rândul ei, este un pas înainte al vieţii. Pe de altă parte, propria lui
experienţă îi va fi spus, şi nu o dată, de câte lucruri felurite este nevoie
pentru a alcătui o lume şi că rostul şi natura acestei diversităţi este dincolo
de înţelegerea unei inteligenţe finite.
II
Mai ales după
întreaga experienţă a acestui veac, orice fel de a te complace într-o judecată
voioasă despre om este un simptom ori de beatifică (şi inscuzabilă) ignoranţă,
ori de severă imbecilitate. Gândindu-ne la ce s-a întâmplat şi se mai întâmplă
încă, nepoate bântui uneori crâncenul gând că mântuirea şi împăcarea prin
sacrificul lui Isus au fost zadarnice şi că, oricum, Isus, mai încercând
încă o dată n-ar mai fi îndreptăţit să strige, murind pentru noi, „Iartă-i tată
că nu ştiu ce fac“ (Luca,23, 34). Cum să nu ştim ce facem când crimele
planetare s-au comis, cu luciditate, în numele unor idei? Şi când marele păcat
al speciei noastre, singurul inexplicabil, este cruzimea rece, de care urlă
veacul. Dante nu descoperise încă acest lucru, de vreme ce niciunde în
Infernul lui, nici măcar în Cocit, nu se pedepseşte acest păcat suprem.
Iar străvechea vorbă potrivit căreia omul este lup pentru om, raportată la ce
ştim, sună bucolic. Lecţia veacului a învăţat-o bine numai cine simte sensul
atroce al cuvântului om într-o expresie construită cam aşa: omul este om
pentru om.
Pentru ca formula
să fie explicită, consider suficient să menţionez aici o singură
particularitate a omenescului, aşa cum ne lasă să constatăm experienţa noastră
istorică de până acum: CRUZIMEA. Cruzimea este gratificarea unei porniri fără
nici o raţiune biologică în filogenie, a unei pulsiuni primare, elementare,
ireductibilă prin analiză la elemente mai simple: aceea de a supune o fiinţă
sau mai multe fiinţe căzute în puterea noastră discreţionară la o formă sau
alta de tortură. Orice cruzime este o varietate de sadism. Iar când victime cad
mulţimi de oameni ne aflăm în faţa instituirii deliberate a infernului
terestru.
Suntem înclinaţi,
vorbind de tortură, să ne gândim spontan la tortura fizică, la schingiuire, la
supliciere. Şi cred că este lucrul cel mai cumplit care i se poate întâmpla
unui om, pentru că riscă să atingă, paroxistic, o regiune a fiinţei noastre
asupra căreia li-bertatea nu mai poate opera, căzând în zona responsabilităţii
morale a cărnii vulnerate. Sinele nostru, care este suflet-trup, devine
altceva , devine suferinţă în sine, materie delirantă, o formă de
existenţă străină vieţii şi străină morţii.Dar cruzimea nu este doar asta.
Ţelul ei final este să-şi umilească victima, să-i dezagrege definitiv
demnitatea, să o facă să nu se mai poată întoarce niciodată la sine şi să
continue să se recuze şi după tortură. Să lase din victimă doar un suport
viu al unei deteriorări ireparabile. Lucrul cel mai rău pentru ea nu este că a
fost făcută să urle de durere ci amintirea faptului că a urlat; crâncena
sfâşiere este folosită într-un asemenea chip încât, după ce a trecut, victima
nu se mai poate reconstitui pe sine. Pentru că a făcut sau a spus lucruri, ceva
anume, a ajuns să creadă, să dorească sau să gândească lucruri a căror amintire
va determina-o să nu se mai poată împăca cu sine, să nu se mai recunoască sau,
mai grav, să nu mai poată face faţă relaţiei cu sine. Sunt cazuri extreme, dar
lumea este plină de variaţii la această paradigmă. Una dintrecele mai
răspândite forme de tortură îndelungată este menţinerea permanentă a stării de
frică, cu intermitenţe de spaimă. Şi erodarea sistematică a resurselor de
curaj. Şi apoi, de ce n-am adăuga zilnicele omoruri atroce şi mutilări şi
jindul sălbatic de a ucide care împinge la ele. Şi să nu uităm că sunt
vieţi întregi, mute, neştiute, obiectiv pierdute, care sunt la cheremul
câte unei voinţe mai puternice, care se complace în a-i teroriza pe cei din preajma
sa, umilindu-i, brutalizându-i, cu vorba şi cu biciul, tăgăduindu-le fiinţa,
pângărindu-le bucuriile, căutndu-le vină neîncetat. Oare de ce? Am ajuns să
înţeleg că singurul răspuns, greu de justificat în instanţă raţională, este,
chiar mai mult decât iertarea, este iubirea. Nu iubirea patologic-viscerală a
victimelor, nu iubirea ca dependenţă bicisnică, ci
iubirea întru
Domnul.
Cea de care
vorbeşte Sfântul Pavel în I Corintieni, 13, 4-8: „ Dragostea este îndelung
răbdătoare, şi plină de blândeţe, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă,
nu se umflă de trufie, nu se poartă necuviincios, nu caută la ale
sale, nu-şi iese din fire şi nu păstrează gândul rău, nu se bucur` de
greşeală, ci se bucură de adevăr; îndreptăţeşte totul şi e plină de încredere,
de nădejde, gata să îndure orice. Dragostea nu piere niciodată“.
Cum este cu
putinţă cruzimea? N-aş şti să spun. S-ar putea face o tipologie a omului crud:
sadicul, idealistul, executorul orb, până la cel care este crud fără să
ştie, lipsindu-i ceva din ceea ce face ca omul să fie pe deplin normal. Nu am
nici experienţa, nici empatia necesare să fac asemenea lucru. Mă voi mulţumi să
citez un pasaj din una din cărţile importante ale ultimei treimi de secol, A
Theory of Justice, a lui John Rawls. Vorbind despre cei care aspiră să
deţină o putere abuzivă, Rawls distinge trei tipuri: omul nedrept ( unjust),
omul rău (bad) şi omul malign (evil).
După ce defineşte
primele două tipuri şi gradul lor relativ de raţionalitate negativă, el spune,
la p. 439: „Dimpotrivă, omul malign aspiră la stăpânirea ilegitimă tocmai
pentru că aceasta violează ceea ce persoane independente ar
considera acceptabil într-o poziţie originară de egalitate.
Prin urmare, ceea ce urmăreşte omul de acest fel deţinând şi
exercitând puterea este să-şi manifeste superioritatea lezând respectul de sine
al celorlalţi. Ceea ce îl determină la fapte pe omul malign este dragostea
de nedreptate: el găseşte o vie plăcere în neputinţa şi în înjosirea
supuşilor săi şi se desfată văzându-se recunoscut de aceştia drept autorul
deliberat al înjosirii lor“.
*
Vreau să închei
această carte spunând patru lucruri pe care nu ştiu cum să le împac între ele:
întâi, exprimându-mi convingerea că, în sfera umanului nu există nimic, dar
absolut nimic mai rău decât cruzimea, însă că nu avem nici un temei teoretic
sau empiric să afirmăm că, fie şi la capătul experienţei umane, oamenii vor
înceta să tortureze, să înfricoşeze şi să umilească oameni. Al doilea, că
nu am retracta nimic din ceea ce, tot în această carte, am spus despre
curaj şi despre speranţă. Şi despre demnitatea umană, în măsura în
care este conştientă de cantitatea de oroare din lume.
Apoi ar fi de
meditat la cuvintele hasidice ale lui Rabi Meir din Prezemyclany (1787-1858),
care a spus într-o zi: „Dacă Mesia vrea să vină în linişte, poate veni, îl
aşteptăm plini de dor. Dacă însă vrea să vină în furtună, aducând lumii
durere şi suferinţă, să nu vină, nu avem nevoie de el“.
În sfârşit,
că ceva m-a tulburat adânc toată viaţa în aceste două texte ale lui Franz
Kafka; fără să ştiu prea bine să spun de ce; iar trimiterile exacte le-am
pierdut şi regăsit de multe ori şi apoi iarăşi le-am pierdut:
1. „Arta noastră
este aceea de a fi orbiţi de adevăr. Numai adevărata lumină pe chipul grotesc
care se dă înapoi, nimic altceva.“
2. „Dacă ai luat-o
pe un drum anume, perseverează cu orice preţ, n-ai decât de câştigat, nu rişti
nimic; poate că la capăt te aşteaptă catastrofa, dar dacă te-ai fi
întors de la primii paşi şi ai fi coborât scara, ai fi eşuat de la bun început ...
Astfel că, dacă nu găseşti nimic în spatele acestor uşi, nimic nu e
pierdut, avântă-te spre alte scări! Câtă vreme nu vei înceta să urci,
treptele nu se vor sfârşi niciodată; ele vor creşte la nesfârşit sub pasul
tău urcând mereu!“
(Din vol. Petru Creţia, Eseuri morale, Editura Muzeul
Literaturii române, Bucureşti, 2000)
