Există atâtea definiţii ale civilizaţiei, încât o
cercetare a lor, aici, nu i-ar fi cititorului de nici un folos. Intuiţia comună
ajunge. Şi mă voi mărgini la necazurile noastre, încredinţat de faptul că, pe
măsură ce nevom cunoaşte mai bine, lepădându-ne de orice trufie,vom mai putea
îndrepta câte ceva. Nu e oare mai bine ca, în loc să ne conferim blazoane
iluzorii, să învăţăm mai bine ce suntem cu adevărat? Nu există vindecare
decât prin adevăr. Dar adevărul nu trebuie spus cu încrâncenare, ci cu înţelegere
şi cu dragoste, şi nu fără zâmbet. La noi lucrurile nu se îndreaptă când cineva
îşi arogă rolul de a biciui, scrâşnind, moravurile, de undeva de sus, din
transcendenţa unei conştiinţe presupuse fără greş. E bine să ne judecăm,cu
dreptate, noi pe noi înşine, sperând că orice act de cinstită şi lucidă
cântărire de sine va da cu vremea roadă în imanenţa conştiinţei obşteşti.
În materie de civilizaţie nu stăm prea bine, de ce să ne
minţim? Pricini ar fi destule: urbanizarea pripită, închiderea ţării faţă de lume,
şubrezirea instituţiei familiale, nivelul scăzut de trai şi de luminare,
absenţa unei conştiinţe clare a relaţiei dintre individ şi stat, dăinuirea unor
vechi năravuri şi mentalităţi. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este că stăm
prost. Nici nu ştii de unde să începi. Uite, dacă tot ne lăudăm că de la Râm ne
tragem, s-o luăm de la drumuri. Unul dintre prestigiile civilizaţiei romane au
fost şoselele, podurile, viaductele, făcute să ajungă pretutindeni şi să dureze
veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume: şosele deficitare şi restul
făcut din hârtoape, praf şi noroi. Căile ferate nu sunt rele, dar ce circulă pe
ele este dezastruos: vagoane hodorogite şi prădate, peste măsură de murdare,
de întunecate şi, iarna, de reci, ca la vreme de război. Rulează aşa, la
nesfârşit, sălbăticite şi uitate. La fel cu instituţiile publice, în care
paragina şi ponosirea se iau la întrecere cu reaua organizare, care pare de-a
dreptul duşmănoasă: cozi grele şi haotice, un mare zbucium zadarnic, alergături
bezmetice şi fără noimă, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii şi erori.
Şi, dacă tot vorbim de instituţii, să nu uităm de una
socotită drept indicele de civilizaţie a unei comunităţi: cabinele publice cu
destinaţie sanitară. Câte dintre ele nu au devenit locuri de pedeapsă, ca
bolgiile lui Dante, haznale abjecte consacrate scârnei, duhorii şi muştei?
Poate şi de aici, dar nu numai, faptul uluitor că poţi adesea vedea bărbaţi,
uneori cu o înfăţişare respectabilă, uşurându-se în plină zi de udul lor lângă
vreun stâlp sau gard, în văzul copiilor de şcoală.
Pentru că e departe de a fi vorba, în ţară la noi, numai
de incuria şi de stupiditatea instituţională. Nici omul nostru, ca ins, nu se
lasă mai prejos. În mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor:
sunt ale nimănui .Le strică şi le devastează fără mustrare de cuget,
din nepăsare, din nepricepere, uneori din simplu vandalism. E drept că unele
sunt privilegiate: nu le strică, ar fi păcat, doar şi le însuşesc. Nu de alta,
dar le sunt de trebuinţă şi nu costă nimic. Ştiu locuri circulate unde rişti să
cazi din zece în zece metri în câte o groapă, ca într-o capcană săpată de
vrăjmaş :capacele grele, de metal, de pe gurile de control ale instalaţiei
urbane de apă au fost, până la unul, furate. Dar ce nu se fură? Şi tot ale
nimănui şi par a fi omului nostru, dragul de el, spaţiile publice, străzi,
pieţe, spaţii verzi, incinte, faleze, terase. Le consideră drept nişte maidane
care pot fi murdărite oricât şi cu orice, de la mucuri de ţigară până la
dejecţii. Un loc predilect de azvârlire şi acumulare a resturilor de orice fel
este cel din imediata apropiere a locurilor destinate tocmai pentru asta.
Povestesc unii, veniţi de prin Germania, cum e acolo. Sunt uluiţi de ce minuni
de curăţenie se pot vedea la nemţi. Văzuţi cu ochiul nostru, nemţii par chiar
niţel maniaci. Îţi vine să te descalţi pe trotuar şi, de la o vreme, ţi se face
frică, tu având năravul tău şi acolo nefiind de glumit. Şi te întorci răsuflând
uşurat, la ale tale, unde ţi-e drag să trăieşti, pentru că multe alte înlesniri
mai afli şi te simţi la largul tău.
Omul acestor locuri are o relaţie specială cu norma
(lege, regulă, prescripţie), o relaţie confuză care îi vine din două
direcţii corelative:
1. considerarea statului nu ca instanţă de reglementare
şi de mediere, ci ca una represivă şi spoliatoare (lucru nu fără întemeiere
istorică) şi
2. un sentiment excesiv al interesului personal imediat,
din care omul nostru nu e dispus să sacrifice nimic în vederea unei
reglementări publice şi echitabile a intereselor individuale.
Orice circuit prea lung de la profitul imediat până la
cel mijlocit de lege ne depăşeşte imaginaţia, răbdarea şi capacitatea de
încredere.
Dar chiar reglementările mai mărunte, care nu cer cine
ştie ce pătrundere, sunt considerate neavenite şi încălcate cu seninătate:
parcă ţi-e mai drag să fumezi acolo unde scrie „fumatul oprit“, să treci strada
pe oriunde, să parchezi unde îţi vine bine, să intri pe unde se iese. Dacă de
oprelişti nu-ţi pasă, îndrumările le ignori din principiu, preferi să te
descurci de-a oarba, să baţi la prima uşă care-ţi iese în cale, să încerci
cinci ghişee sau cinci compartimente de tren, dacă nu zece vagoane, până să-l
nimereşti pe cel bun, întrebând bezmetic în dreapta şi-n stânga, deranjând o
mulţime de lume, irosind energia şi timpul orişicui. Preferăm un cadru mai lax,
cu aproximaţii, toleranţe şi derogări, cu mici ajustări şi zăbave, cu
alternative mai mult sau mai puţin ilicite. O ordine negociabilă. Orice rigoare
ne strânge ca o încălţăminte prea mică,orice îngrădire prea intransigentă ne
sufocă, de parcă am fi claustrofobi; chiar simpla îndrumare ni se pare o
privaţiune de libertate. Pe cât de puţin îi pasă acestui popor de libertatea
mare, politică, socială, civică, pe atât de mult ţine la micile libertăţi ale unei
anarhii tolerante şi joviale. Punctualitatea noastră lasă de dorit, iar omul
punctual ni se pare maniac şi ridicol. Cozile noastre, nu puţine la mărfuri sau
ghişee, sunt haotice şi litigioase, ca şi felul cum ne purtăm în vehiculele
publice, unde aglomeraţiile (care ar putea foarte bine lipsi) generează
animozităţi primejdioase. Într-adevăr, la greu, de sub tembelismul nostru
lăsător izbucneşte violenţa şi brutalitatea şi atunci se poate vedea cât de
repede spiritul patriarhal de origine rurală, bonomia şi levantinismul pot
degenera în barbarie. Totuşi stadiul cel mai uşor de atins la noi este acela pe
care nu chiar degeaba îl vom fi numind ţigănie.
Individualismul obtuz care dictează atâtea dintre
comportamentele noastre are drept principală manifestare lipsa de respect
pentru ceilalţi, pentru semenii noştri, deci cei care sunt ca şi noi şi
ar avea în principiu aceleaşi prerogative, dar care au un cusur, acela că
sunt alţii.
Nu vorbesc acum nici despre bădărănie nici despre relaţii
conflictuale, ci despre simpla şi profunda nepăsare faţă de ceilalţi: faţă de
timpul, de locul şi de liniştea lor, de dreptul lor de a exista în sine, nu ca
simple instrumente ale comodităţii năuce a altcuiva. Tu, ca trecător, trebuie
aidoma unui automat cu fise, şi fără să ţi se înregistreze, nu zic serviciul
adus, ci simpla existenţă, să dai ora exactă, foc la ţigară, indicaţii rutiere,
să spui cât costă cutare lucru (al cărui preţ e afişat), de unde l-ai luat,
când va mai fi de găsit, uneori să suporţi confidenţe sau văicăreli. Mulţumiri?
Rolul tău o dată încheiat, tu te resorbi în nefiinţă. Eşti considerat ca
existând numai dacă, lezat, protestezi. Dar atunci statutul tău este acela al
unei fiinţe supărăcioase, supărătoare şi, în ultimă analiză, de prisos. Aerul
românesc de glasuri răstite care îţi spun cu arţag: „Da nerăbdător mai
eşti, domnule!“, „Ho, bre că nu dau turcii!“, „Dacă nu-ţi place, ia-ţi
maşină mică!“, „Ce-ai, omule, că doar nu te-am omorât!“, „Ce atâtea
comentarii!“, „Hai moşule, mişcă-te că te caută moartea pe-acasă!“
În general, se constată că eşti prea sensibil, prea
pretenţios, prea nervos. Iar, când te întorci acasă, afli de la vecinul tău cât
de nemărginite sunt drepturile unui locatar: „ Acasă la mine fac ce
vreau ”, inclusiv zgomote infernale, duhori, inundaţii, incendii,
scandaluri şi păruieli. Dar n-ai voie să te plângi, pentru că e în ograda lui
şi acolo se crede nu numai stăpân, ci şi singur pe lume. Iar cu sine, cu buna
lui voie şi cu păcatele lui homo valachicus este extrem de tolerant. Mai
puţin cu ale altora, iar atunci doar în virtutea unui pact nescris de
complicitate generalizată. „Lasă-mă să te las“ este o expresie în care
reciprocitatea îngăduinţei în rău se îmbină cu nepăsarea şi, iertat să-mi
fie, cu nesimţirea. În destule privinţe civilizaţia românească aduce încă
bine cu o mahala degenerată. Nu zic, a noastră fiind, ne este dragă şi aşa.
Numai că dragostea bună înseamnă şi voinţă de îndreptare, iar voinţa
aceasta ar cam trebui s-o găsim în noi şi s-o facem să opereze. N-aş şti să
spun nici cum, nici când.
Din vol. Petru
Creţia, Eseuri morale, Editura Muzeul Literaturii, 2000
