٭
Era soarele-n crucea amiezii, când Sisoe ajunse la
marginea din sus a satului, între livezi.
Râul trecea limpede pe sub sălcii, ca o adiere de vânt.
Nimeni nu se vedea în preajmă.
Dar după ce făcu un cot, în lumina mare, sfinţia-sa
rămase cu ochii aţintiţi şi cu gura căscată...
Mai jos, pe malul dimpotrivă, înălbea pânza la marginea
apei – o femeie.
O femeie adevărată, în carne şi oase, nu o arătare
străvezie de pe cealaltă lume; o femeie tânără, cu ochi şi cu sprâncene... şi
cu toate cele câte trebuie la o femeie, nu o vedenie uscată şi firavă, tunsă ca
vai de capul ei şi vârâtă într-un sac până la gât, ca arătările cele fioroase
din sfântul rai.
Sisoe se opri în dreptul ei şi se lăsă jos pe o piatră,
cu mâinile împreunate peste genunchi, ca să privească în voie această minune a
lui Dumnezeu, cum nu mai e alta pe pământ.
Înclinată uşor din mijloc, cu cămaşa albă despicată la
sân într-o parte şi cu catrinţa roşie prinsă-n şold, femeia lăsa pânza să se
desfăşoare-n voia apei până departe; o aducea apoi, val după val, pe un bolovan
mare de la picioarele ei şi-o bătea cu un mai de lemn, împroşcând stropi de
soare împrejur.
La spatele ei, pe prundişul uscat, se vedeau alte două
fâşii înguste de pânză, întinse la soare. Iar mai încolo, păştea iarba dintre
pietre – o vacă.
Când vaca s-apropia prea tare de pânză, femeia se-ntorcea
şi arunca după ea cu bulgări:
– Ni, boală!
Îşi netezea apoi cu dosul mâinii şuviţele de pe frunte şi
furişa spre Sisoe o privire ageră, pe sub sprâncene.
La urmă, neputând să rabde, se îndreptă din mijloc şi-i
strigă peste apă:
– Da’ ce părinte, n-ai mai văzut fomeie?
Râul vâjâia însă prea tare între ei, şi Sisoe n-auzi ce-i
spune. Văzându-l că nu se dă dus, femeia îşi lăsă atunci pânza pe piatră şi
intră în apă, să treacă spre el. Unda limpede îi cuprinse îndată picioarele,
până mai sus de glezne, unde pulpele încep să fie mai albe; şi pe măsură ce apa
creştea, catrinţa şi ia se ridicau şi ele tot mai sus, deasupra genunchilor...
– Vrei să treci râul, părinte? întrebă ea ieşind, în sfârşit, pe mal. De unde
vii, sfinţia-ta?
Sisoe arătă, cu capul, spre vârful muntelui. De-acolo venise.
– Eh! că doar n-ăi fi picat din cer..., zâmbi femeia,
aruncând o privire-n treacăt spre piscul vioriu şi spre poienile cele înalte de
sub el, care se zăreau d-aici printre nouri ca nălucirea unor ostroave din
basm, oglindite deasupra lumii în văzduh.
– A venit apa mare şi ne-a luat iar puntea, lua-o-ar
ciorile! urmă ea, văzând că nu primeşte răspuns. N-ai pe unde trece îmbrăcat.
Da’ mi-oi face eu pomană să te trec în spate, dacă vrei, că poate mi-i citi şi
sfinţia-ta, vreodată, un acatist pentru iertarea păcatelor...
Vorbind aşa, se-ntoarse cu spatele şi s-aplecă puţin de
mijloc:
– Hai... hopa! îl îndemnă ea, peste umăr.
Sisoe stătu oarecum la îndoială. îi cuprinse la urmă
grumazul cu braţele şi i se aburcă în spate, unde rămase nemişcat cu genunchii
sprijiniţi de şoldurile ei pietroase.
Şi apa viorie începu numaidecât să cânte pe sub ei,
râzând şi gâlgâind printre pietre de voie bună.
Când vaca de pe mal zări în mijlocul râului o arătare aşa
de ciudată, jumătate popă, jumătate femeie, se opri din păscut şi holbă ochii
într-acolo. Apoi dintr-o dată îşi înălţă coada drept în sus, ca o lumânare,
şi-o luă la fugă spre sat.
La jumătatea drumului se opri să mai privească o dată
îndărăt, cu coada bârzoi... Şi încredinţată pe deplin acum că lucru curat nu
poate fi, porni iar în goană, printre garduri şi peste hârtoape, să ducă
veste-n sat despre arătarea cumplită ce i s-au făcut la marginea apei."
(Din vol.
George Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe)
