Am
uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar
că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci
produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem
câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de
un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe
comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de
lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l
urmărească pe ascuns, convinşi că şi vasul acela îl descoperise din greşeală.
Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a
început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om
ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.
Totuşi,
altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am
văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale
împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între
timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu
poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi
că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu
amân.
Într-un
fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului.
Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu
argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar
că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al
nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au dispreţuit niciodată, chiar când
am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un
spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Binenţeles, se vor găsi totdeauna
destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care
să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin când am înţeles,
cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de de
orgoliu.
Mi-aş
îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe
cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe
hidalgii raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La
argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântului bunului
Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu
lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor,
eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti
să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le
întorc spatele celor care ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la
ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem
apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor...
Îmi
vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la
funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare.
Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească,
înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia
lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: "Ce imbecil! După
acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească
puterea."
Mă
tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre,
cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă
tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni
nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." Şi nu văd de ce am evita
argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am
renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu
vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai
tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă
n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne
răspundă.
Mai
ales că noi n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost
numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu
asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar
arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi... Să
presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe
obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala
moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să lupte? Se fereşte să
se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum
a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de
învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt
aceste arme stupide pe care
le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat?
strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare... Apoi? Ce va face
apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro
să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier
caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul... (Coborând însă în praful
drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii,
până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci,
se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda
faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună.
Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se
pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă
denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm
altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din
drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom
umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În
căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii
construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o
amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm
piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata
Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota
reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm
pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai
picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe
târându-se în ţărână şi să-l convigem să nu mai viseze la aparatul său de
zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i
şopti să nu-şi facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfăţişăm
toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au
clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne
răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem
ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi
adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au
apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine
acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă
printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei
egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De
altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să
existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe
Cavalerul nostru.
Cei
rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa
salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că
recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.
Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu
asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el
le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa,
înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa
lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva
clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme,
dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult
în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea.
Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce
le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe
urmele acestor Circe ale pustiiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în
clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua
strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don
Quijote; acolo n-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă
majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al
faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce
urmărea ielele singurătăţii prin deşert. Aşa cum am înţeles că mormintele au
valoare nu
pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr piramidele
există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult
în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o
însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi
cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile?
Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale?
Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să
facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie,
piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai
potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici
ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a salvat până acum un om de la
moarte". Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări
veninoase. "Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există. nu
înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost
înălţate în zadar?" Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă odată
că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea
căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au
priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să
conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se întoarce în nisip ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere
mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat
niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după
faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun
deşertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli răspunsul
duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voiaa lor, un
lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât
a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii!
Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai
în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii
înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această
nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva de
Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide,
corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze,
navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim
asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.
Să le
reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an din viaţă Carol Quintul:
încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce
înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că
atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l
ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să
îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a
deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi
aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte
ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă timpul,
moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei
înşişi. Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul
Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuși pe faţă această
mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce înfloresc
palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a
morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de
mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a
purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate
chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec.
Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi
îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel
care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra
porţii sale scrie "Lasciate ogni speranza". Şi, poate, ceea ce ni se
cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a
crede în ele.
Există,
poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede într-o asemenea clipă scepticii
aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru
să-idezlege de beţia deznădăjduită de a spune "nu". Căci abia atunci
vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii
care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de
Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi
vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt
lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.
Deşi,
există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de
obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac.
Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe
urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.
Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don
Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre
piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită
deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi
dumneavoastră, că toţi singuraticii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii
altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta
mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare?
De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă
scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi
sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul
Cavaler.
A
iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii
au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O
dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". Ştim şi noi asta, domnilor!
Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul
cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o
îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând
colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l
insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri,
nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..." În mod normal
sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate,
faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima
să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le
reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul.
Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai
grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci,
dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce
durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în
schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit
împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului
nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era
tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul
Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi
niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i
putem urma.
(Octavian Paler-Scrisoare domnului
Unamuno, din vol Rugați-vă să nu vă crească aripi)