Mitrele, de câte ori se certa cu muierea,
Îşi lua betele să se spânzure la sălcii,
în vale;
Să vadă şi că, fir-ar a relelor,
Ce-nsemna el în casa asta, na!
Săriţi lume, ţipa Leana. Nea Dumitre, Nea
Ioane,
Duceţi-vă, daţi fuga-n vale după ăl
nebun.
Ţicu, Bag' Samă, Cazaca, Mitrănoaia, tot
cătunul
Se strângea la panoramă.
Mitrele mergea înainte, considerându-se
de pe
Acum mort,
Vedea negru-naintea ochilor şi-aştepta să
sune
Goarna de apoi
Pe podul lui Giurcă.
Spânzurătorile lui, fiind mai dese în
anii de secetă
Şi sărăcie,
Îndulceau întrucâtva atmosfera,
Adică n-o fi nici dracul chiar aşa de
negru,
Nu moare omul cu una cu două nici de foame,
nici de
Nimic,
Nu vă uitaţi la Mitrele?!
Ajunsese să fie dat exemplu de
longevitate.
Lega betele înflorate, ţesute cu drag de
muiere, asta
El o uita întotdeauna,
Trebuia să-i aducă ea aminte, cu târnul,
Le înnoda de-o creangă, scuipa spre Leana
şi-şi
Băga capu-n ştreang.
Când îşi da drumul, altul, suit din timp
în salcie,
Jap! cu securea, tăia ori creanga ori
betele,
Spânzuratul buf, jos,
Leana venea repede cu găleata cu apă rece
de la
Fântână şi turna pe el, să-nvie.
Conta cât era de mort: alteori numai îi
dădea de băut din cauc.
Să-l mai fi lăsat o ţâră s-atârne, se
vaită vreuna,
Să fi apucat măcar să scoată limba,
venirăm degeaba,
Mi-o fi dat
Şi laptele-n foc.
Omul lui Dumnezeu, îl încuraja Ţicu pe
Mitrele, care
Se arăta mahmur ca Lazăr după înviere, nu
ştia ce
Atitudine să ia,
Îi era ruşine şi necaz, toţi ne mai
certăm cu muierile,
Alaltăieri eu nu i-am aruncat alei mele
masa-n bătătură?
Nu mi-a făcut mâncare bună; am luat masa
de margini,
Cu tot de pe ea
Şi-am dat-o zdup! peste prispă.
Dar de ce să mă omor? Mai bine o fac
vânătă, cu mine
Să nu se pună!
Femeii nu trebuie să-i verşi laptele-n
păsat.
– Ăsta cu spânzuratul lui a ciuntit
toate sălciile –
Râdea cineva
Hă, hă!
– Oricum, de murit în pat n-o să moară.
Lumea vorbea tare, unii îl căinau pe
bietul creştin;
„Cine ştie ce-o fi în casa lui, de-ajunge
el până-acolo."
„Da din ce vă luarăţi, fă?"
– întreba Veta.
„Lasă, ce să mai... hai acasă,
omule!"
Mitrele se ştergea de paie şi pleca
bombănind pe
Coastă-n deal,
Leana venea în urmă cu vadra-n cap.
Noi, copiii, rămâneam ultimii la sălcii.
Ne-ar fi plăcut să vedem un om spânzurat
şi să ne speriem.
Unii abia aşteptau să se facă mari şi
să-şi pună ştreangul
De gât,
Ca să se strângă lumea, să-i vadă şi ei
să facă pe grozavii,
Morţi, cu ochii beliţi.
Cine spunea asta acasă, se pomenea cu
palma peste gură:
– Mă zăltatule, tu ştii ce lozăşti?
I-auzi, ăştia altceva mai bun n-au
învăţat de la ăi
Mari.
