Fănuş Neagu- Rezemat în gardul frunţii

 

 

Prieteniile sunt un izvor de insomnii sau un răzor de aştri. Spun asta fiindca nu pot trăi singur. Iata si portretul celui care mă însoţeşte în toate clipele.

E înalt, masiv, blond, căpcăun la vorbă şi la băutură, vârât pâna în gât în Balcani si plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări către Marea pe care o ţine Dumnezeu ca un hotar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii capii ce-l încolteşte şi-l latră... Ehe, ce ureche de aur pe tâmpla măgarului şi ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Braila, unde se înalţă un oraş din solzii de aer, albastru, împerecheaţi cu solzi de aur şi sidef. Scrie blestemându-se, iubeşte uitându-se peste umăr la nevestele altora, umblă dupa o prinţesă de rouă, e hain cu el, şi nu va găsi niciodată cuvintele care să-l sature. Daca n-ar fi atât de mult ar fi un pui de lele, dar aşa e numai un netrebnic, un reazămă gardul frunţii, un îndoit pe inelul ce şi-l pun nălucile pe deget în seara când se logodesc cu poeţii. Deşelat de atâtea cântece care nu izbutesc să-i iasă din gură, e totdeauna ca un brad înapoi şi ca o floare-n urmă. Iar când nu-şi mai poate răbda oasele fărâmate pe masa şi haita viselor care-l duc pâna în pragul nebuniei, trece Dunărea, în Dobrogea, pe un drum subţire, se clatină prin buruieni şi pândeşte o zi când începe să bată vântul din rupturile Orientului.

E întreg, om liber si cu sufletul despicat pentru toate încercările atunci când ajunge lânga o moara de vânt - numai vreo cinci mai sunt în toată Dobrogea - si din răspântiile tulburi ale lumii de mărăcini şi de presimţiri răscolitoare se ridică în două aripi potopul dropiilor de nisip.

 Ceasuri în şir sună prin cotoarele grâului pulberi asfinţite, herghelii din care n-au rămas decât izvoarele fugii, gânduri care n-au ajuns să fie faptă şi nu vor muri pentru că n-au avut viaţă. Atunci e salcâm, sau cumpănă de fântâna care bea sufletul câmpiei, ticălosul.

Târziu se trezeşte într-un lan de floarea-soarelui şi cade fericit într-un răzor de insomnii, într-un răzor de aştri.

 

Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1979