”Niciodată, nici o
lege, de când e lumea lume, nu a fost nici măcar gândită pentru a pedepsi pe
cei care îţi răpesc vântul, izvorul, râul. Pe cei care îţi fură partea ta
de soare, de nori şi de ploaie. Dreptul tău la stele.”
(Lena Constante, Evadarea tăcută 3000 de zile singură în
închisorile din România)
A PATRA ÎNCHISOAREA 847-a, 848, 849, 850, 851, 852, 853,
854, 855, 856, 857, 858, 859, 860, 861, 862, 863, 864, 865,866, 867, 868, 869,
870, 871, 872, 873, 874, 875, 876, 877, 878, 879, 880, 881, 882, 883, 884, 885,
886,887, 888, 889, 890, 891, 892, 893, 894, 895, 896, 897, 898, 899, 900, 901,
902, 903, 904, 905, 906, 907,908, 909, 910, 911, 912, 913, 914, 915, 916, 917,
918, 919, 920, 921, 922, 923, 924, 925, 926, 927!)?8929, 930, 931, 932, 933,
934, 935, 936, 937, 938, 939, 940 941, 942, 943, 944, 945, 946, 947, 948, 949,
a950-a zi de detenţie — 26 august 1952.
A treia vară în închisoare a fost grea. Căldura se
transforma în suferinţă. Mă oprea s-o uit. În fiecare clipă jilăveala infectă a
trupului meu murdar făcea ca lunile de vară să fie prea prezente şi totuşi atât
de depărtate. Încă din anul trecut, amintirea lunii iunie devenise o obsesie.
Anul acesta regretul era şi mai dureros. Ajunsesem să doresc din toată inima
sfârşitul interminabilelor ei treizeci de zile. Ca să fiu eliberată de
vedeniile mele. Ca să scap de regrete. De acel „nevermore", niciodată ;
niciodată... Căci nu puteam scăpa de gândul că frumoasele zile ale acestei
unice veri nu vor mai reveni niciodată. Zile pierdute. Zile furate. Ucise.
Niciodată florile din acel dus an 1952 nu vor mai înflori pentru ochii mei. Vă
voi pierde din nou pentru totdeauna, binefaceri ale pământului, urme de
îngeri, farmece ale lumii, voi, ierburi în floare! Amintiri de câmpuri şi de
poieni înflorite, de văi înmiresmate, tăinuind sub flori fluierul vreunui pârâu,
amintiri care mă urmăreau. De a nu putea respira parfumul ierbii, mireasma
finului, mă îmbolnăvea. Pesimismul meu şi dezgustul faţă de oameni se accentua.
Niciodată, nici o lege, de când e lumea lume, nu a fost
nici măcar gândită pentru a pedepsi pe cei care îţi răpesc vântul, izvorul,
râul. Pe cei care îţi fură partea ta de soare, de nori şi de ploaie.
Dreptul tău la stele.Totuşi, celula aceasta era mai bună. Mă readuseseră în cea
de a doua închisoare. Şirul de celule care dădeau pe curte era dublat de un alt
şir care dădea pe stradă. De această stradă nu mă separa acum decât un culoar
de abia un metru lărgime. Doar un zid, străpuns în partea lui de sus de nişte
ferestre cu zăbrele.Auzeam tocurile femeilor ţăcănind pe asfaltul trotuarului.
Nedesluşit, vocile trecătorilor.
Mai limpede, râsetele, strigătele copiilor. Poate că
Mariana locuia chiar în faţa închisorii. Copiii o strigau ou siguranţă din
stradă. Mariana! Mariana! îi auzeam adesea numele. Nu am reuşit să-i identific
vocea. Şi mai erau şi claxoanele maşinilor, scârţâitul tomberoanelor
măturătorilor, clopotele bisericii din apropiere.
Noul meu anchetator — un bărbat tânăr, cu ochi răi, în
spatele unor ochelari cu ramă neagră. Ancheta a început obişnuit. Origine,
studii, muncă, cunoştinţe. Mi-a dat voie să lucrez. Un bloc de desen, un
creion, o gumă, o pensulă, acuarele. Aveam, în sfârşit, ceva de făcut. De
dimineaţă până seara, aveam zilnic aproape 15 ore de lucru. Fără pauze, fără
duminici.
Mi-ar fi plăcut să continui şi noaptea. Lucram la ilustraţiile
mai multor basme în versuri. Povestea a doi ursuleţi care-şi construiau o casă.
Povestea unui dulgher care demonstra uneltelor lui revoltate că toţi avem
nevoie unii de alţii. Mi-am dat multă osteneală şi cu o poveste care se
petrecea într-o pădure. Era vorba de felurite necazuri a doi iepuri şi voiam să
redau lumina şi clar-obscurul din pădure. Lucram în acelaşi timp la o nouă
piesă pentru marionete. Toate poveştile acestea trebuiau să aibă, fireşte, şi
părţi vesele. Mi-era mai uşor să pun veselie în replicile animalelor, decât în
cele ale oamenilor.
De asemenea, preferam să ilustrez poveştile, decât să le
inventez. Acordam o grijă deosebită pentru desăvârşirea micilor imagini.
Anchetatorul îşi manifesta faţă de ele un ciudat interes. La fiecare întrevedere
îmi cerea să-i aduc ilustraţiile noi. Cum i-am spus cât de greu îmi era să
desenez detaliile atâtor animale diferite, mi-a adus o carte pentru copii,
ilustrată. Fireşte, sovietică. Într-atât i-am studiat textul şi frumoasele
imagini în alb şi negru, încât am sfârşit prin a o putea traduce aproape în
întregime. N-am putut niciodată înţelege motivul care-l împingea pe
anchetator să acorde atâta atenţie ilustraţiilor mele. Se uita şi pe dosul
hârtiei şi cea mai mică urmă de creion îl nemulţumea. Trebuia să mă întorc în
celulă şi s-o şterg cu guma. Din păcate, fiecare serie de ilustraţii, odată
terminată, era închisă în seiful lui. Niciodată nu mi-au fost restituite.
Hrana era şi ea ceva mai bogată. Uneori, primeam un
supliment. între două mese, brânză cu smântână sau câteva mărunte mere roşii,
asemeni unor mângâieri. Îmi era limpede că anchetatorul căuta să mă
îmblânzească. Prin urmare... într-o dimineaţă, spre orele zece, un paznic îmi
întinde ochelarii. Mă împinge de-a lungul culoarului. După câţiva paşi mă
opreşte. Îl aud deschizând o uşă. Un val de aer mă cuprinde. Unde mergem?
Paznicul îmi spune că anchetatorul mi-a acordat o ieşire zilnică. Şapte minute
de plimbare. Rămân împietrită în prag. Refuz să ies. De ce? Nu ştiu.
Este mai presus de înţelegerea mea. Ştiu doar atât. Refuz
acest aer proaspăt! Au trecut atâţia ani. Încerc să-mi explic reacţia de
atunci. Acel refuz. Acea frică. De multă vreme numai eram închisă doar între
pereţii celulei mele. Din propria mea voinţă, ridicasem împrejurul meu, lipită
de pielea mea, o găoace tare. În această carapace invizibilă îmi apăram fărâma
de libertate care îmi mai rămăsese. De libertate spirituală. Orice fir rupt,
orice deschizătură ameninţă acest fragil echilibru interior. De aproape trei
ani, de aproape o mie de zile, picioarele mele nu depăşiseră un prag de
închisoare.
Deplasările de la o închisoare la alta nu intrau în
socoteală. Vederea cerului, a soarelui ar fi putut prăbuşi plăpânda mea
construcţie de apărare? Paznicul n-a insistat, dar şi-a prezentat raportul.
După două zile m-a obligat să ies. Din ordinul anchetatorului. Trec, deci, în
cele din urmă, de pragul clădirii. Mai fac câţiva paşi. Scot ochelarii. Trec de
pe un trotuar de ciment pe pământ tare. Ies din umbră. Orbire. Săgeţi de
durere. Soarele. Încet, mă obişnuiesc cu lumina soarelui.
Atunci îmi dau seama că, de fapt, nu m-au scos la
aer liber, într-o curte. Mă aflu în mijlocul unei încăperi mari, fără tavan,
Este un ţarc înconjurat de ziduri înalte de trei metri. Deasupra capului meu,
cerul albastru. Soarele luminează în diagonală un întreg colţ al spaţiului.
Paznicul a plecat. M-a închis cu cheia. Sunt singură. Dar, fireşte, fiecare uşă
a închisorii îşi are vizeta ei.
Merg încet, în cerc. Lipită de ziduri. Respir. Inspir.
Adânc. Aerul este dulce şi molcom. Obosesc repede. Mă sprijin cu spatele de un
zid. Căldura soarelui pe chipul meu. Pe pleoapele mele închise. Mă joc cu
soarele. Strâng din pleoape. Lumea devine galbenă, portocalie, roşie. Deschid
ochii. Pete de lumină. Întind braţele. Mâinile mele în soare. Mâinile mele atât
de galbene. Atât de murdare. Mâini de cerşetor.Simt nevoia de a plânge. Dorinţa
de a plânge. Nu plâng.
Sunt scoasă în fiecare zi. Mă obişnuiesc cu aceste
ieşiri. Le aştept. În ţarc fac mişcări de gimnastică. Paznicul mă lasă în pace.
Deci, primele luni de anchetă se petrec destul de bine. Numai primele.
Anchetatorul a primit, fără îndoială, noi indicaţii. Sau poate că i se pare că
m-a răsfăţat destul. Trebuie să vorbesc.
Reia problema crucială. Spionajul. El şi şefii lui s-au
săturat de minciunile mele. Am făcut mărturisiri. Le-am negat. De două ori.
Gata. El n-o să mă lase să-mi fac jocul. El are nevoie de o declaraţie.
Limpede. Fără echivocuri. Da sau nu. NU? Cu cel mai mare calm se apropie de
mine. Sunt. aşezată, ca de obicei, pe un scaun de lemn în faţa unei măsuţe.
Trece în spatele meu. Apucă o şuviţă din părul meu. O învârteşte de mai multe
ori pe arătător, căci părul meu e lung. A crescut. Îmi ajunge până la umeri. În
cealaltă închisoare reuşisem să-l am destul de scurt. Datorită ţigărilor.
Şuviţă cu şuviţă le ardeam vârfurile cu capătul aprins al ţigării. Părul
sfârâia. Celula mirosea a porc afumat. Aici, gata cu ţigările. Numai uneori o
pereche de foarfeci.Atât de mari, de ruginite, atât de tocite, încât ce aş fi putut
face cu ele când nu mi le lăsau decât cinci minute? Nu reuşeam nici măcar să-mi
tai toate unghiile. Nu-mi amintesc să-mi fi tăiat vreodată unghiile de la
picioare. Cred că se rupeau de la sine. Deci, părul meu era lung. Lung şi
murdar. Timpul rezervat duşului, în fiecare sâmbătă, era scurt. Imposibil să-ţi
săpuneşti întreg corpul, să-l limpezeşti, să repeţi operaţia pentru cap.
Trebuia să aleg. Deci, rândul părului venea rar. Chiar şi atunci, limpezitul în
grabă nu izbutea să elimine clăbucul de săpun de rufe. Acum, anchetatorul se
distrează trăgând de şuviţa mea de păr. Uşor, apoi mişcarea se
accelerează. Începe să mă doară puţin. Da sau nu? Nu! Atunci, deodată, mă aud
urlând. Durerea a fost violentă şi neaşteptată. Nu pot să cred că mi-a smuls
părul. Totuşi, şuviţa zace acum în coşul de hârtii. Da sau nu? Nu? Reîncepe. Cu
mâinile încordate strâng marginea mesei. Durere şi ţipăt. Încă o şuviţă. Încă
una. Plâng. Mai curând de ruşine, decât de durere. Pentru mine. Pentru el.
Pentru noi toţi. Capul îmi se bălăngăne. Poate că-mi smulge şi pielea capului o
dată cu rădăcina.
Mă întorc în celulă. N-am cum să văd ce mi-a făcut. Nu
pot decât să-mi pipăi craniul cu vârful degetelor, uşurel, din cauza durerii.
Deasupra urechii stângi, pe o suprafaţă rotundă de aproape
Va folosi pumnii. Mă pocneşte pe obraji. La dreapta, la
stânga, în bărbie.Una din lovituri este atât de puternică, încât scaunul se
răstoarnă cu mine. Cad jos. Nu izbutesc să mă mai ridic. Îmi vine în ajutor cu
lovituri de picioare. Altă dată, urma mâinii lui îmi rămâne întipărită pe
obraz. A lovit cu atâta putere, încât am păstrat mai multe zile urmele umflate
ale degetelor lui. Nu mai rezist. Nu mai am putere. Mi-e de ajuns.
Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Devine amabil. Mă încurajează să lucrez. Pensula
mea era proastă. Groasă, fără vârf, pierzându-şi părul. Într-o zi, la plimbare,
găsesc pe jos un fulg de porumbel. Îl păstrez. Am norocul să găsesc, în zilele
următoare, şi alţi fulgi. Reuşesc să-mi încropesc o pensulă foarte fină, pe
care o fixez la celălalt capăt al pensulei vechi cu o bucăţică de aţă. Reuşesc
acum uşor să pictez amănunte miniaturale.
(Din vol. Lena
Constante, Evadarea tăcută 3000 de zile singură în închisorile din România,
Humanitas, Bucureşti, 1992, pg. 44-46)
