„Este ştiut lucru că elevii de astăzi se surmenează
teribil cu învăţătura, din cauză că programele sunt prea încărcate. Cel puţin
acesta este strigătul pe care-l scot la intervale dese părinţii şi pedagogii
moderni. Or fi programele încărcate, dar elevii nu se prea sinchisesc de ele,
pentru că trec prin şcoală fără să reţină nimic din ceea ce ar trebui să
înveţe. Un exemplu caracteristic îl oferă ortografia. Majoritatea elevilor
cunosc regulile de scriere ale limbii materne cam tot atât cât ştim noi despre
politica din China. Propun să se facă o experienţă: să se ia zece licee alese
la întîmplare, zece clase din cursul superior şi să li se dea o dictare cu
oarecare dificultăţi de scriere. Pariez că nici zece la sută din elevi nu se
vor putea descurca în chip acceptabil.
Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia
limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România
scriu atât de mizerabil? Şi cum se face că generaţiile ceva mai vechi din
România au izbutit să înveţe să scrie, cu toate că, cel puţin la unele materii,
programele şi profesorii erau mult mai pretenţioşi decât astăzi?
Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii.
Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română
se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de
meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu:
„v-a veni”, „mam dus”, „părinţi mei” etc.
Dar dacă cunoştinţele de critică literară şi de filozofie
sunt utile pentru formarea sufletelor, în schimb lipsa de cunoaştinţe
ortografice sare în ochi de la prima privire: citiţi o petiţie scrisă de un
bacalaureat şi nu vă veţi mai interesa de formaţia lui sufletească.
Iată direcţia în care ar trebui să se îndrepte în primul
rând atenţia Ministerului de Instrucţie, dacă nu ţine să ne barbarizăm cu totul.”
(Alexandru Graur, Adevărul, 13.II.1934)
