Un distins scriitor român îmi mărturisește de
curând:
-Nu-mi pot niciodată ierta că timp de treizeci de
ani am citit literatură.
Scriitorul acesta continuă totuși să scrie și să
publice. Nu e un renegat; nu și-a trădat vocația, nici nu și-a părăsit
profesiunea. A încetat, însă, să mai citească literatură.
Timpul de care
poate dispune îi este în întregime dedicat lecturilor substanțiale sau
documentare: istorie, biografii, geografie, știință.
Scriitorul român, în genere, descoperă destul de
târziu această insuficiență nutritivă a literaturii. De aceea se mai pot
întâlni astăzi scriitori care au citit mii de cărți, și care sunt totuși de o
profundă incultură. Au citit necontenit literatură. Au citit cu pasiune, cu
fervoare, cu încăpățânare- au citit mai ales cărți contemporane, fie străine,
fie românești. Dacă măcar a zecea parte din timpul dedicat acestor
impresionante lecturi l-ar fi petrecut recitind pe Dostoievski, Tolstoi,
Proust, Stendhal, Balzac, Goethe, Stern, Racine, Shakespeare, Dante, Cervantes
– ca să nu menționez decât câțiva dintre scriitorii evului creștin- mai precis.
Dorința, necesitatea de a fi contemporan, de a trăi în contemporaneitate, de a nu
pierde nimic din tot ce aduce-bun sau rău, prezentul- este mai puternică decât
orice disciplină. Scriitorul anevoie- și cu mari riscuri- se poate libera
de această necesitate. Este un instinct
de solidarizare cu tot ce se face într-un anumit ceas în țară; solidarizare cu
parlamentul, cu strada și cu vitrina. Cât ar fi de efemere și de inutile aceste
fulgurante evenimente- ele contribuie totuși la intuirea ”prezentului”. Și
scriitorului- mai mult decât oricărui intelectual- i se pare că a fi în prezent este cea dintâi datorie a sa.
Sânt multe de spus asupra acestui fel de a înțelege
necesitatea de solidarizare cu prezentul. Scriitorul ar trebui să se preocupe,
mai ales, de ceea ce e ascuns, de ceea ce e încă latent în jocul evenimentelor.
Scriitorul ar trebui să aibă rol de clarvăzător, de profet, de anticipator. Dar
problema aceasta e prea serioasă ca să o atingem în notele de față.
(Mircea Eliade, Cultura scriitorului)