beethoven într-o seară s-a
aşezat la clavir
şi a cântat frumos arpegii suitoare uscat
- şi sus, pe notele de boltă cu ecouri ambigui -
şi din când în când coborând cu înţeles.
era sonata despre care se spune că ar descrie
plecarea cuiva cu poştalionul, departe, pe urmă,
a urmat o parte mai lentă - şi tandră -
aşa-numita absenţă. ce frumos trebuie să fi fost
capul lui leonin, aplecat peste umăr, şi degetele
descriind arabescuri încete - şi în salonul
cu lumânări mişcătoare şi umbre, toţi ascultându-l.
şi încântaţi că muzica este atâta de expresivă.
(dar mai urmează apoi un fel de sunete seci iarăşi
şi acorduri cam disonante - şi iarăşi arpegii
şi game urcând, coborând - este reîntoarcerea.
despre asta nu e încă timpul să vorbim acum.)
să ne închipuim doar degetele lui aspre pe clape
cântând despre absenţă
