Cunoscut in epoca mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu, Miron Pompiliu sau “bunul Mirune”, cum ii spunea poetul, este unul dintre figurile junimiste cele mai de vaza, reprezentand alaturi de Samson Bodnarescu, Teodor Serbanescu, Matilda Cugler-Poni si Veronica Micle lirismul noii directii iesene. E drept ca Titu Maiorescu nu-l enumera direct intre poetii “Convorbirilor”, ci in articolul Poeti si critici il aseaza in randul celor mai importanti culegatori de folclar, domeniu in care “noua directie” se considera, de asemenea, a fi avand un rol important, iar Iacob Negruzzi il pretuia in mod deosebit, dovada faptul ca ii incredinta, in perioada absentei sale din Iasi, redactia revistei pe care o conducea.
Nu mai putin, Miron Pompiliu era socotit
un autor de manuale stimabil, daca avem in vedere ca manualul semnat de
el impreuna cu Ioan Paul a intrunit pana si sufragiile unui critic
cusurgiu ca si marele Ion Luca Caragiale. Apoi, in necrologul pe care
Junimea i-l inchina in 1897, la moartea sa violenta, survenita pe patul
de spital, unde poetul, bolnav de nervi isi trasese un glonte, de teama
sa nu ajunga ca Mihai Eminescu, “Convorbirile literare” il numeau “fire
blajina si talent minunat”,”Un talent care a contribuit cu raze
luminoase la stralucirea acelui timp, imbogatind literatura patriei”, si ca unul din dascalii cei mai de nadejde ai Iasilor.
De altfel, in postura de dascal il evoca
si Eugen Lovinescu care i-a fost elev, in Memoriile sale, creionandu-I
un portret fizic si psihic care retine atentia: “in batranelul
sur, cu aparenta de flacau tomnatic, cu obraz ras aspru, cu mustata
groasa lasata pe gura, cu usoare bucle cenusii, probabil canite, cu
glas taraganat si impleticit, cu un puternic accent ardelenesc,
subliniat de gesturi largi de maini ce voiau sa imbratiseze sau sa
binecuvanteze, nu pretuiam nici stiinta, nici metoda – intrucat ne
dadeam seama ca nu era de ajuns sa memoram dupa un vechi caiet
definitiile ‘figurilor stilistice’ cu exemple cu tot, pentru a ne initia
in tainele literaturii – ci numai legenda ce incepea sa-l invaluie ca
intr-un giulgiu: ceva din peteala gloriei eminesciene se rasucea in
buclele cenusii ale parului, ceva
din armoniile tanguioase ale
marelui poet se topea in glasul leganat ce-si cauta cu gesturi
bineccuvantatoare de maini expresia ce nu voia sa vina; in el continua
sa traiasca ceva din romantismul vechiului Iasi, pe care, lacomi, il
cautam pretutindeni, in teiul pletos din Copou, in paduricile de la
Scoala Normala, pe ulitele desfundate, in viata primitiva a micilor
gradini de vara, cu lautari tuciurii si cu gratare sfaraietoare, ce
viata, pentru noi, se confunda cu insasi poezia”.
La gloria Iasului, dar
mai ales la constituirea mitologiei sale romantice a contribuit, alaturi
de Mihai Eminescu si Ion Creanga, in chip esential si Miron Pompiliu,
profesorul, ale carui iubiri devin proverbiale in epoca, deoarece fetele
de la Scoala Centrala se indragosteau de el pe capete, asa cum ne
descrie unul dintre marii memorialisti ai Iasului, Aurel Leon, care
depisteaza, de-alungul timpului, o asemenea idila cu eleva sa Maria
Banulescu, casatorita apoi dr. Gavrilescu, careia i-ar fi scris
urmatoarea dedicatie pe un album:
“Canta, canta inainte,
Lasa-ti sufletul sa zboare
Intr-a vremii ceasuri sfinte
Catre lumi nemuritoare”.
Pe Maria Banulescu o avusese eleva si-I
indrumase primii pasi intr-ale poeziei, imprejurare descrisa de
viitoarea poeta in volumul Dragoste-Destin, aparut la Iasi, in 1929, si in care isi evoca profesorul de care se indragostise, in felul urmator: “Toata clasa il adora. Era o liniste religioasa in ora lui. Explica asa de frumos”. Tot
de- aici aflam ca indragostitul profesor o ceruse de sotie la
absolvirea scolii(ea avea 17ani, Miron 30), dar Marioara iubea pe
altcineva si nu a raspuns propunerii sale, mai ales ca intervenise si
familia. S-a casatorit cu doctorul Gavrilescu, iar pe Miron l-a revazut
doar in 1897, pe patul de spital, bolnav de neurastenie si deprimat;
era casatorit acum cu profesoara Gheorghiu de la Ploiesti, care i-a fost
mai mult tovarasa de idei, decat iubita. Ale iubirii intortocheate
carari! spunem noi.
Existenta “episodului amoros” din
viata si creatia lui Miron Pompiliu ne este confirmata si de
cronologia creatiei sale lirice. Dupa 1869, cand Miron Pompiliu se
epuizase liric in directia mesianismului transilvanean se constata in
mod surprinzator aparitia unui hiatus de un deceniu, intre 1869 si 1880
poetul nemaipublicand nimic. Este perioada in care se dedica cu
precadere preocuparilor sale folclorice si didactice, pentru poezie
nemaisimtind in aceasta etapa decat o vaga chemare. Ii era de ajuns
prezenta lui M. Eminescu pentru ca intreaga sa combustie lirica sa se
reverse in prietenia si afectiunea pentru acesta. Apoi, contactul strans
si nedisimulat cu personalitatea fascinanta a acestuia, cu
laboratorul sau intim de creatie l-a paralizat pur si simplu, “bunul Mirune” dandu-si
seama cat de departe se afla fata de astralul Mihai Eminescu. E prima
pauza creatoare autoimpusa , cunoscuta in literatura noastra. Cert e ca
readucerea sa in campul poeziei se datoreaza acestui “amor nefast”
cu Marioara Banulescu, imprejurare care contribuie in chip esential la
deplasarea accentului de interes al poetului de pe plan social si
national pe sentimental. Neavand antene sensibile pentru a-si turna
sentimentele in propriul tipar, Miron Pompiliu il va
imprumuta pe acela al lui Mihai
Eminescu, de vraja versurilor caruia era cucerit, devenind astfel unul
dintre primii epigoni eminescieni, asa cum vom demonstra mai jos. Acum
se cuvine sa oferim cateva repere biografice absolut necesare in
judecarea traiectoriei sale lirice.
Ca si Ion Slavici, intrat si el in orbita
Junimii datorita prieteniei cu Mihai Eminescu, si Miron Pompiliu era
ardelean de origine, provenind la fel ca acela, din tinuturile vestice
ale tarii, din acea regiune a depresiunilor Muntilor Apuseni care i-a
dat literaturii noastre pe Lucretia Suciu si Iosif Vulcan, iar mai
incoace pe Pitut, Mihai Beniuc, Stefan Augustin Doinas sau Ana
Blandiana. Se tragea dintr-o familie de preoti si se nascuse la 20 iunie
1848 la Stei, langa Beius, din parintii Nicolaie Popoviciu(la origine
Popa) si Ana Popa, originara din Lazuri de Beius, din neam de preoti.
Poetul e cel dintai dintre copiii familiei, un frate mai mic, Gheorghe,
ajunge preot in Lunca Vascaului, iar sora sa Dilinca, se casatoreste tot
cu un preot, cu Teodor Teaha din Camp, cunoscut in epoca pentru
culegerile sale folclarice. Scoala o face la Stei, dar, in paralel,
urmeaza si scoala germana de la Baita, caci tatal doreste sa-l invete si
limba germana (..Pe cand umblam la scoala nemteasca din Baita”, marturiseste el in Scrisori de la tara, in Familia, nr.34/1886). La terminarea acestora este dat la gimnaziul din Beius si apoi la Oradea, unde face clasele a VI-a si a VII-a.
Revine la Beius in cursul anului ultim (pe care-l face in particular), absolvind in 1866, si luandu-si bacalaureatul “cum prima eminentia”. Intre
colegii de la Beius se numara figuri importante ale vietii
social-politice si literare de mai tarziu, ca: Partenie Cosma, Simeon
Florea Marian, Ionita Badescu, V.Ranta Buticescu, Coriolan Brediceanu,
Mihai Veliciu, Nicolaie Oncu, Ioan I. Papp si altii, multi dintre ei
cunoscuti oameni politici, scriitori, folcloristi, ziaristi. In toamna
anului 1866 se inscrie la Facultatea de Drept din Budapesta si isi
incepe viata de student in capitala Ungariei, frecventand redactiile “Familiei”, “Albinei” si “Concordiei”,in paginile carora publica versuri sau o serie de piese folclorice. Debutul propriu-zis si-l face in “Familia” lui Iosif Vulcan, in numarul 18 din 1866(25 iunie/7iulie) cu poezia Ecouri de suspine, semnata
M.P.Popiliu, si insotita de Iosif Vulcan, ca in cazul lui Mihai
Eminescu, de o nota de prezentare cu urmatorul continut: “Atragem atentiunea on. public asupra acestui talent frumos, carele acuma paseste intaia oara in publicitate”. In acelasi an, 1866, mai publica poeziile Ramas bun de la Crisana, scrisa cu ocazia plecarii sale la studii, la Budapesta, si Din oras (nr.35),
ilustrare a primelor impresii traite de poet dupa despartirea de satul
natal si contactul cu ralitatile dure ale orasului, atat de strain din
punctul de vedere al compozitiei etnice. Sentimentul dureros al intrarii
intre straini marcand una dintre cele dintai poezii cu accente
presamanatoriste din literatura noastra, in care tema dezradacinarii il
anticipa pe Octavian Goga, este cumva atenuant de alegerea sa, alaturi
de poetul Ionita Badescu si prozatorul Vasile Ranta Buticescu, ca membru
onorific al Societatii de lectura a junimii studioase de la Academia de
Drepturi din Oradea Mare, societate infiintata de episcopul Vasile
Erdely in 1852. La conducerea acesteia s-au perindat figuri marcante ale
Bihorului, ca: Alexandru Roman, Iustin Popfiu si Dionisiu Pascutiu,
societatea facandu-se cunoscuta prin publicarea almanahurilor “Zorile Bihorului” si “Fenice”, in paginile carora se afirmase cativa dintre poetii de talent ai “Familiei”, precum
Carol Grama, Vasile Iutiu, Paul Vela Ventrariul, Paul Draga, Dimitrie
Sfura. Acesta din urma, autor al frumosului cantec bahic Mai turnati-mi in pahare, a
intrat si in atentia lui Mihai Eminescu, poezia amintita mai sus putand
fi auzita ca recitata (si cantata) deseori de poet in perioada
studiilor sale vieneze.
In ce-l priveste pe Miron Pompiliu, acum
are loc un eveniment cu repercursiuni dintre cele mai neasteptate in
viata sa. Intrand in vigoare in 1867 regimul dualist, prin asocierea de
catre Austria a Ungariei la guvernare, poporul roman din Transilvania ,
prin intelectualii sai, s-a simtit dator sa protesteze si sa-si exprime
dezacordul cu noul aranjament politic care submina traditia
Transilvaniei ca provincie independenta in cadrul imperiului.
(Bibliografie: Biblioteca Scriitorilor Bihoreni – Miron Pompiliu –POEZII, Editura “Mihai Eminescu”Oradea, 1998 – Biblioteca Judeteana “Gh.Sincai”-Oradea)
MIRCEA POPA
