La anul 1833 — după cumplitul bici al holerei, care a trimis înainte de vreme atâte suflete în iad, sau în rai, zău nu voi ști spune — părinții mei, cu toată familia, se trăseseră într-un ținut. Eu eram atunce de patrusprezece pe cincisprezece ani, tocmai în acea vârstă când copilul trece ca să facă loc tânărului. Natura pentru mine începuse a se arăta mai frumoasă; zorile răsăritului și crepusculul apusului sfântului Soare avea pentru mine un farmec ce nu simțisem încă dinaintea nici unei din mărețele priveliști ce Dumnezeu a așezat; galsul privighetorilor avea note mai melodioase; inima-mi începuse a simți. Când vedeam o femeie, numai ceva să fi fost frumușică, pentru că totdeauna am avut o mare slăbiciune pentru frumușele, un foc necunoscut îmi aprindea tot sângele, care mi se repezea la cap; puțin după acea tulburare, mă simțeam stăpânit de un leșin total. Tatăl meu mă pusese atunce într-un pansion, așezat nu departe de scaunul isprăvniciei, pe vârful unui deal romantic, a căruia toată culmea, până în vale, era acoperită cu un frumos rediu, ce odată fusese un parc englez. Pansionul acela atunce se deschisese, și eu fusei cel întâi ajuns dintre școleri. Când, sara, fusei chemat la masă, zării în preajma mea a copiliță frumușică ca un înger. Ea era fata unui profesor de limba grecească.
Numele ei vă voi spune că era Niceta sau cam pe aproape. Ea era cu un an mai mare decât mine. Pentru un amorez, iubita sa este cea mai frumoasă femeie, podoaba naturii, perla lumii. De aceea vă voi spune și eu că niciodată o ființă mai frumoasă n-a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, niciodată soarele n-a văzut o talie mai grațioasă decât a Nicetei; părul ei blond ca aurul a fost singurul păr blond care am iubit în viața mea; părul castaniu este patima mea. Fața ei era rotundă și albă ca puful unei lebede. Comparația îi cam obicinuită, dar mi-ți ierta că alta mai poetică nu-mi vine sub pană. Sprâncenele ei erau negre și ochii albaștri; judecați, dar, ce minune era. Ce era însă în ea mai fermecător decât toate erau buzele ei mai frumoase decât două frunze de roze. De aș fi Lamartine sau Victor Hugo, tot n-aș fi în stare să vă fac o descriere adevărată de acele buze. Pieptul ei era un paradis, și îngerii înșiși nu și-ar fi ales un alt lăcaș, dacă ar avea voie să-și lase vecinicul cer și să caute un cvartir mai pământesc. Când mă uitam la buzele ei, mă făceam roșu ca un bujor și rămâneam încremenit, înlemnit, după cum îți vrea. Piciorul și mâna ei erau a unei copile de șapte ani. Glasul ei trebuia să fie mai dulce decât a serafimilor; trebuia, zic, pentru că până acum n-am auzit încă glasul unui serafim, prin urmare nu pot judeca dacă-i dulce sau ba. Dar așa spun toți și, cum știți, vox populi, vox Dei. Domnule S., mă rog iartă-mă că te fur.
Ce am simțit în noaptea cea dintâi ce am petrecut în pansion, puteți singuri să vă inchipuiți; toți care ați avut un întâi amor, sau o slăbiciune căreia îi dați un asemene pompos nume, veți judeca dacă am putut închide ochiul. Mâna Nicetei îmi sta pe piept, ochiul ei era țintit asupra mea cu o expresie nespusă de amor, buzele ei, fermecătoarele ei buze, îmi zâmbeau. O! era o fericire din paradis; păcat numai că era în vis. A doua zi am început a lua lecții și, o bonheur, o joie ! deodată văzui pe fetiță că veni și se puse la masa studiilor în preajma mea; fiindcă numai ea și eu eram încă în pansion și că talia și vrâsta mea nu vădea încă un răpitor de inimi, profesorul — nu tatăl ei -ne pusese într-o clasă. De ce nu mai sunt asemene pansioane, cu așa frumușele camarade. Astăzi, cât de bătrân sunt, tot aș vroi să mă fac iar școler; și n-aș ieși din asemene institut — decât ca să mă duc la groapă. Metoda Jacoto începuse atunce a fi de modă: ea fu introdusă și în pansionul nostru. Așa, îndată ce am intrat în clasă, Niceta și eu am primit de la profesor câte o carte franțuzească; era evanghelia acestei sisteme de învățătură, Les aventures de Télémaque, fils d'Ulysse, adică Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise. Această carte trebuia s-o învățăm toată pe de rost, ca pe urmă, după metoda ei, să putem face și compuneri. Și așa cele întâi ochiri de amor, din partea mea mai rușinoase, din partea Nicetei mai îndrăznețe, le-am schimbat când repetam în glas mare începutul cărții întâi: "Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulysse; dans sa douleur, elle se trouvait malheureuse d'ętre immortelle. — Sa grotte ne résonnait plus de ses chants" etc.
Aceste frumoase linii, după opt ani trecuți, le știu încă de rost, nu adică pentru că am o bună memorie, dar pentru că Telemah, cartea pe care o iubesc mai mult, îmi aduce aminte de cele întâi mișcări de amor ce am simțit în tinerețea mea.
Când eu ziceam Calipso, mă uitam la dânsa; când ea zicea Telemah, se uita la mine. Săracul bietul Fénelon nu știa el că nemuritorul său poem a să slujască odată de declarații de amor; în puțin, amorul nostru se suia în diapazon, și așa, unindu-ne glasul ca întro imnă cerească, cu o frăgezie nespusă, strigam în gura mare: "Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulisse" etc., etc.
Damele m-or socoti fat, lucru ce sunt cel mai puțin din lume, când le voi spune că, măcar că Niceta îmi arăta toată bunăvoința, eu tot nu îndrăzneam să-i fac o formalnică declarație a sentimentelor mele, prelud neapărat a amorului fieștecărui colegian. În sfârșit, tocmai după ce am învățat pe de rost cele dintâi șase cărți, adică a patra parte din întâmplările lui Telemah, m-am hotărât să-i scriu și să-i zugrăvesc văpaia mea, cuvinte adoptate astăzi în loc de expresia a iubi. Dar, pentru ca ascultătorii mei și mai ales ascultătorițele mele să nu rămâie în mirare despre un asemene pas, trebuie să vă povestesc lucrurile de ceva mai departe.
Puțin după sosirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniți din toate părțile Moldaviei, mulți mai vrâstnici decât mine, mulți mai învățați decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învățat în limbile franceză, nemțască și elină, măcar că din această de pe urmă nu știu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziție și în istorie nimene nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; și nici până astăzi încă nu știu nici a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sunt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe ce însemnează semnele și un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alții. Eu, la sfârșitul anului, totdeauna mă trezesc cu în pungă. Cum vă spuneam, eu eram cel mai intâi din pansion în învățături; și astăzi este știut obștește ce însemnează învățătura în pansioane, instituturi, gimnaze, colegiuri, academii și cum îi vrea să le botezi: a ști mult pe de rost ca un papagal, a scrie o față cu mai puține greșeli de ortografie, asta este invățătura. Cu toate aceste, eu eram tare mândru de cunoștințele mele; măgulitoarele deosebiri ce-mi făceau profesorii, respectul ce-mi arătau școlerii îmi îmflase trufia; mă socoteam un om mare. Însă această iluzie o aveam numai în clasă; cum ieșeam la recreație, omul cel mare, adâncul invățat, îndată se vedea foarte mic. Cei mari vorbeau [despre ] femei, vânat, amor, cai, cărți, o limbă ce nu cunoșteam decât prin auz; când mă apropiam de dânșii și vroiam să mă amestec și eu în vorbă, îndată mă vedeam cinstit cu defăimătorul nume de gamin sau pișler, numele cel mai înfruntător pentru un copil care vrea să se arate mare. Văzându-mă, dar, aruncat din societatea celor mari, eram silit să mă amestec cu cei mici și să mă joc a mingea, a babaoarba, a puia-caia, eu care simțeam emoțiile amorului. Nu pot să vă spun ce sufeream; mic de trup și de vrâstă și mare de inimă, simțeam amorul și mă temeam să nu fiu tratat de copil dacă l-aș exprima. În sfârșit, o împregiurare de căpetenie în viața unui școler îmi veni în ajutor. La examenul solenal ce se făcu, câștigai cel întâi premiu de limbă franceză. În sunetul muzicii și dinaintea unei adunări numeroase, fui proclamat laureat și coronat cu o cunună de frunze de stejar, făcută chiar de mâinile Nicetei. Dulcineea mea fu față la acea ceremonie. Ziua aceea fu cea de pe urmă a copilăriei mele. A doua zi vrui să fiu și mă trezii bărbat. Jocurile, ideile copilărești se făcuse nevăzute. Nou ducă de Richelieu, vrui să arăt sur ma parole d'honneur că eram bărbat. Premiile primite la examen îmi dădură curajul să-mi arăt amorul persoanei iubite. Însuflat de mândrie, socotindu-mă un orator de căpetenie, m-am apucat și, pe o coală întreagă, am scris Nicetei o declarație de amor, în terminele cele mai înfocate. Toate comparațiile lumii, toate cuvintele tehnice de filozofie, de retorică, de geografie, de istorie, până și de astronomie, figurau într-acest vinograd epistolar.
Biletul dulce- dacă o coală de hârtie se poate numi bilet -se încheia cu o cerere tremurândă a unui rendez-vous, o cerere care m-a costat trei zile de muncă și de sudoare. La vrâsta mea să cer eu un rendezvous? Da, cerul trebuia să se acopere cu nouri, soarele trebuia să se întunece, pământul trebuia sa se cutremure, casa să pice asupra mea! Din toate aceste nu s-a întâmplat nimică; cerul a rămas senin ca și mai nainte, soarele și-a aruncat obicinuitele sale raze, până când i-a venit ceasul să asfințască, pămăntul și-a urmat liniștita sa călătorie, și casa a rămas așa de temeinică ca și înainte. Atâta numai că un fecior a căruia îi cumpărasem credința cu doi galbeni luă declarația mea și o dete unei cameriste, cu care era într-o relație cât se poate de strânsă. Credincioasa cameristă duse îndată biletul la stăpâna-sa.
Niceta, cum am spus, era cu un an mai mare decât mine, și o fată de patrusprezece ani știe mai mult decât un tânăr de optsprezece. Femeia se dezvălește mai degrabă decât bărbatul. Ș-apoi în pansion erau mai mulți elevi de optsprezece, douăzeci de ani, care nu cereau mai bine decât să arate bunei Nicete toate tainele amorului.
Iubita mea, dar, nu era la cel întâi amor în teorie. Însă patima orbește. În zadar camarazii mei îmi vorbeau de rendez-vous date și primite, de bileturi trimise și răspunse, eu eram ateul cel mai nătâng. Credeam numai în cuvintele Nicetei. Niceta era pentru mine nevinovăția personificată, era un înger coborât din cer ca să-mi înfrumusețeze viața. Femeia iubită este totdeauna un înger. Să te ferească însă Dumnezeu de acești îngeri mai răi decât toți scaraoțchii; da unde poți? În orice vreme, în orice vrâstă, în orice poziție să te afli, numai o femeie să vreie să-ți strice liniștea, să fii sigur c-a isprăvi. Cât de înțelept, cât de cumpănit și de ispitit să fii, femeia cea mai proastă poate încă să te robească și să-ți arate că ești numai un școler. Aduceți-vă aminte de povestea iadeșului [5]. Eu din partea mea mărturusesc că niciodată n-am rămas biruitor în asemene lupte.
De câte ori o femeie — se înțelege, frumușică — a voit să mă aibă în lanțurile sale, totdeauna a găsit în mine omul cel mai domol. Ca mielul întind gâtul; în zadar mintea mă sfătuiește să fiu tare, în zadar lumea îmi arată metehnele acelei femei. O iubesc și n-ascult nimică. Acesta este tot răspunsul meu. Ea poate să facă din mine tot ce va voi. Faptele, gândurile, viața mea îs ale ei. Însă tocmai pentru că-mi simțesc slăbiciunea, tocmai de aceea sunt așa de ferit pe lângă dame. Un presimtiment îmi arată premejdia și, fiindcă știu că rar aș găsi o femeie care să știe a prețui abnegația ce-i fac de neatârnarea mea, de aceea trăiesc deoparte și, cu cât alții caută intrigi de amor, cu atâta eu le fug. Pentru dânșii, a iubi este o petrecere, o vreme plăcută, pentru mine, a iubi este a suferi. Însă iar egoismul m-apucă, iar îmi vine să vorbesc de eu și de mine. Dar ce să fac; așa am hotărât din începutul povestirii, să vă vorbesc numai de persoana mea. De câte ori am vorbit de alții, chiar adevărat, totdeauna am pățit pozna. De aceea egoismul, fără voia mea, m-a pus în lanțuri și am jurat să nu mai vorbesc decât de mine. Poate așa nu s-a mânia nimene și m-a lăsa să spun adevărul de mine, dacă nu pot să-l spun de alții. Niceta, cum am zis, nu era la cea întâie declarație. Nu vreau să zic că simțise amorul înainte pân' a o cunoaște eu; iubirea mea de sine ar suferi prea mult de aceasta. Dar atâta am aflat că vro doi-trei tineri îi făcuse declarații pe care le primise destul de bine; și numai vina ei a fost dacă n-a vrut să afle și mai mult. Dacă în practică ea nu știa nimică, în teorie cunoștea toate finețele amorului. Pentru dânsa era un lucru curios să vadă cum un copil de patrusprezece ani, rușinos pot zice mai mult decât o fată, știa să facă amorul.
Niceta primi declarația de amor mai bine decât putui nădăjdui; prin același mesager care-mi dăduse biletul, ea îmi răspunse că-mi dă un rendez-vous la două ceasuri după-miazăzi în odaia cameristei sale.
Expresiile îmi lipsesc ca să vă arăt ce bucurie am simțit la această novelă; fericirea mea era mai mult decât mare. Un rendez-vous, eu să am un rendez-vous la vârsta de patrusprezece ani. Ce trebuia, dar, să fiu, câte inimi trebuia, dar, să răpesc când aș fi avut douăzeci de ani. Toate femeile trebuiau să fie ale mele și, ca un sultan, aș fi avut numai să-mi arunc năframa pentru ca să aleg. Însă și aceasta a fost una din cele mai scumpe iluzii pe care n-am întârziat a o pierde.
În puțin, am văzut că în veacul nostru, și mai ales în capitalia-miniatură a noastră, în acest oraș de sticlă, unde se știe tot ce se face și însuși ce nu se face, Rișilieuii și Lovelasii nu mai pot fi învățătorii tinerilor noștri în arta de a face izbânzi și că femeile sunt mai cinstite decît ne sunt înfățoșate prin romanuri.
Aprins de citirea unor asemene cărți, unde mai totdeauna amorul se înfățoșează biruitor, unde obicinuit femeia este zugrăvită slabă și subjugată, fieștecare june când intră în lume socoate că are numai a dori, spre a-și vedea împlinite toate dorințele, că are numai să se arate, pentru ca o femeie să-și uite cinstea, bărbatul, copiii, și să i se arunce în brațe. Însă lacrimi de sânge varsă când vede că lumea pozitivă se deosebește foarte mult de lumea ce a văzut în Paul de Kock și în Ricard.
La ceasul hotărât, când intrai în odaie, sângele îmi clocotea, vinele tâmplelor mi se îmflase. Socoteam că fruntea a să mi se desfacă. De emoție nu puteam sa mă sprijin pe picioare; așteptam cel întâi rendez-vous din viața mea. Niceta nu venise încă. În puțin însă auzii fâșietul unei rochii de mătasă; cunoscui pasul. Înima-mi bătea așa de tare, încât părea că vrea să saie din loc; pusei mâna ca doar aș putea s-o stăpânesc. Ușa se deschise și Niceta se arătă. Atunce nu mai știui ce face; mai mult din neputință, decât din voință, genunchile mi se îndoiră și picai dinaintea ei. Cât ținu aceasta nu știu; atâta numai îmi aduc aminte că mă trezii în brațele iubitei mele. Cu o expresie nespusă de fericire, mă uitam la frumoșii ei ochi, țintiți asupra mea. Ea se plecă și mă sărută pe frunte — era cu un an mai mare decât mine — și cu mâna sa îmi da părul de pe cap în laturi. În sfârșit, după o contemplare mută de vro câteva minute, eu rostii aceste cuvinte, tot din întâmplările fiului lui Ulisie: "Ma Calypso"; și ea, cu un glas dulce ca zefirul primăverii, îmi răspunse: "Mon Télémaque". O! era o poziție cu totul florenească, căci, după Telemah, cartea cea mai plăcută pentru noi era Florian. Păstorii lui îmbrăcați în straie de matasă, cu peruci cu pudră, purtând iarna și vara cununi de rosae centifolia, vorbind într-o limbă mai corectă decât a filologilor noștri, păstorițele lui cu rochie de gază și de blondă, cu ciuboțele de prunelă, cu noduri de cordele cumpărate de la Miculi de pe atunce, povățuind niște miei cu o lână mai delicată decât matasea, care mâncau numai livand, rozmarin și se adăpau numai cu apă de roze și de mille fleurs, îmi păreau oamenii cei mai fericiți din lume. Dacă n-aș fi fost amorezul Nicetei, aș fi dat tot în lume ca să fiu Nemorin, amorezul Estelei. Atâta iubeam pe Florian, acest adevărat poet al naturii, încât la un Sfântul Vasile, când tată-meu mă întrebă ce daruri vroiam să-mi cumpere, îi răspunsei cu un aer pedant ca când aș fi fost docent în vro universitate: Les oeuvres completes de M. de Florian, mon pere! Amorul meu, odată împărtășit, făcu mare pasuri. După un rendez- vous, o sută altele îi urmară. Însă amorul meu era platonic; numai acest fel de amor îmi plăcea, poate pentru că eram numai de patrusprezece ani. Spre a nu fi numit lehău îmi voi scurta povestirea.
Nu vă voi spune, dar, întâlnirile noastre pline de sărutări dulci și de conversații interesante asupra istoriei, asupra geografiei și mai ales asupra iubiților noștri Fénelon și Florian. Nu vă voi spune de câte ori așteptam pe Niceta, ascuns într-un poloboc cu orz, ce era pus într-o tindă a pansionului.
Nu vă voi spune plimbările romantice ce făceam amândoi în marele parc al pansionului. Asfințitul soarelui mai ales era pentru noi — precum pentru toți simțitorii amorezi — o priveliște de care nu ne puteam sătura. Muți, strângându-ne de mână, lipiți unul lângă altul, priveam la globul de foc care măreț și sfânt se culca în dosul unor dealuri roditoare și acoperite cu vii; cele de pe urmă raze ale lui veneau de mureau pe fruntea noastră. Așa, într-o contemplație mută dinaintea acestei mari priveliști, rămâneam până când, pe de altă parte, priveam răsăritul lunii, care, ca o mare portocală de foc, se înălța repede pe bolta cerească. Atunce ne ziceam un fraged adio, ne făgăduiam să ne întâlnim iarăși și ne duceam la culcat. Aceste toate nu vi le spun, dintâi, pentru ca să nu vă fie urât, și al doile, pentru că vreau să fiu discret; și discreția este un pașaport care deschide inimile femeilor și ușile bărbaților.
Însă zilele, săptămânile, lunile treceau; Niceta nu era făcută pentru altă ceva, decât numai pentru a se mira de asfințitul soarelui și de răsăritul lunii, oricât de frumoase sunt aceste priveliști. Ș-apoi și eu mă apropiam de cincisprezece ani!!
Amorul nostru ar fi luat o turnură mai întreprinzătoare. Mai că Platon ar fi fost uitat, dacă o întâmplare nepilduită, nevăzută, neauzită, n-ar fi venit să-mi răpească iluziile celui întâi amor.
Eram în dimineața Anului Nou, sau a Sfântului Vasile, cum se zice. Mă găteam să mă duc în târg să-mi văd rudeniile. În vreme ce-mi puneam antereul, pentru că atuncea purtam încă straie asiaticești, văzui că intră în odaie cameriera Nicetei, de curând tocmită. Trebuie să știți că acea camerieră era o creatură grozavă, scârnavă, gheboasă, șchioapă, numai cu un ochi și par dessus le marché era și mută. Această arătare, de câte ori o vedeam, îmi pricinuia o oțărâre de care mă simțeam cu săptămâna. Muta dracului se apropie de mine și prin semne imi arătă că avea să-mi deie ceva din partea duducăi. Bucuria se zugrăvi pe fața mea; după ideile floranești ce aveam atunce, socoteam că trebuia să fie ori un buchet făcut după limba florilor, ori vrun suvenir cusut de mâna Nicetei, ori în sfârșit vrun medalion cu o viță de părul ei. Întinsei brațul. Muta își vârî mâna în scârnavul său sân și scoase, ce?... o zaharica înfățoșând o inimă, învelită în gaz și străpunsă cu două bolduri mari în loc de săgeți. Mi-i cu neputință să vă spun turbarea ce am simțit într-acel grozav minunt. Amorul meu atât de curat, de platonic, pe care în imaginația mea il făcusem așa de poetic, să-l văd spurcat prin o aluzie așa de prozaică, prin o zaharica scoasă din sânul unei mute, unei arătări! Niceta pe care o socoteam așa de îngerească, așa de înaltă în idei, așa de delicată, să se slujască de o figură întrebuințată, cel mult, de băcălițele de pe Podul Lung. Vro câteva minunte nici nu văzui, nici nu auzii, nici nu simții nimică. Însă când mă trezii, amorul meu era dus pentru totdeauna; și pentru Niceta, pentru fata ce o iubisem așa de curat, așa de sfânt, pe care o poetizasem în închipuirea mea, nu mai simții decât dizgust și dispreț. De atunce n-am mai văzut-o. Iată, mesdames, cum am pierdut, prin o zaharica, iluziile celui intâi amor.
Altul, și eu astazi aș face-o, ar fi mâncat inima și pe urmă s-ar fi dus și ar fi strâns pe Niceta în brațe tare și zdravăn. Dar atunce eram de cincisprezece ani; poezia și delicatețea inimii erau încă pentru mine o religie.
Eu am sfârșit.
