Ioan Alexandru - Omul

Cu omul din spatele meu
ducem împreună o uşă – lemnul din care-i
închipuită brutal e ud şi greu de zgâriat.
Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii
cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit
loc pe întinsurile ei.
Câmpia mucedă ne hărţuie din urmă.
Suntem în zori şi coborâm o pantă.
Azi-noapte a plouat şi lunecă
pământul sub călcâie.
Cămăşile albe umflate de vânt —
parcă ducem un mort printre valuri
de grâu nemişcat. Omul ar trebui
să fie în faţă. E mai înalt şi
panta coborând-o toată greutatea
a năvălit pe mine şi mi se umflă
venele la gât şi-aş vrea grozav
să trag o înjurătura. Cine eşti, omule?
Când alunec eu, omul din spate
râde cu gura lui de roată dărâmată.
Când lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc
de n-ar fi uşa, gunoi de lemn,
un fel de echilibru.
Mergem încet spre cine ştie unde.
Când trecem
pe la-ncrucişări de uliţi,
ne scoatem pălăriile tăcuţi
şi ascultăm – plesneşte soarta lumii.
Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde
să apuc şi printre pomi înguşti
înclinăm uşa ca să putem pătrunde
mai departe. Cad picuri mari de
ploaie de pe frunze cum le clintim
crengile-n mers
şi reci îi simt sub gulerul cămăşii,
pe umeri şi sprâncene, şi mi-e foame.
Am fost luat direct din somn
la treabă asta neînţeleasă
şi tu, mamă, nicicând n-ai să mai ştii
încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.