Mircea Eliade - Pe strada Mântuleasa (fragment)

De cîteva minute, bătrînul se plimba prin faţa casei neîndrăznin'd să intre. Era o clădire cu multe etaje, sobră aproape severă, aşa cum se clădea pe la începutul secolului.
Pe trotuar, castanii păstrau încă oarecare umbră dar strada era încinsă; soarele lovea din plin, cu putere nămiezii de vară. Bătrînul îşi scoase batista şi şi-o înfăşură în jurul gîtului. Era un bărbat destul de înalt şi foarte slab, cu o figură prelungă, osoasă, ştearsă, cu ochii cenuşii, fără expresie ; mustaţa, crescută neîngrijit, era aproape albă, uşor îngălbenită de tutun. Avea o pălărie veche de paie şi era îmbrăcat în haine de vară, decolorate, foarte largi, parcă n-ar fi fost ale lui. Văzu pe ofiţer apropiindu-se de el şi-l întîmpină de departe, scoţîndu-şi pălăria.
— Îmi puteţi spune cît e ceasul ? întrebă el extrem de politicos.
— Două, răspunse ofiţerul fără să se uite la ceas.
— Vă foarte mulţumesc, făcu bătrînul clătinînd de mai multe ori din cap, şi zîmbi. Apoi se îndreptă hotărît spre poartă. Cînd puse mîna pe clanţă, auzi pe ofiţer în spatele lui:
— Trebuie să apăsaţi întîi pe buton, întoarse speriat capul, şi eu stau tot aici, spuse ofiţerul întinzînd mîna şi apăsînd pe buton. Pe cine căutaţi ? îl întrebă el cîteva clipe mai târziu fără să-l privească.
— Pe domnul maior de la M.A.I., Borza.
— Nu ştiu dacă e acasă. La ora asta e de obicei la serviciu.
Vorbea cu un glas neutru, privind doar înaintea lui. Poarta se deschise şi ofiţerul îl lăsă săintre, dar tot fără să-l privească. Din penumbra hall-ului răsări un portar şi-l salută.
— Dumnealui caută pe tovarăşul maior, spuse ofiţerul şi trecu înainte, spre ascensor.
— Nu ştiu dacă e acasă, spuse portarul. Mai bine treceţi la comisariat.
— Am întîlnire cu dumnealui, spuse bătrînul. Vin din partea familiei. Mai bine zis, pentru dumnealui, domnul maior, sînt o parte a familiei, adăugă cu înţeles. Sînt partea cea mai preţioasă : copilăria...
Portarul îl privea nedumerit, clătinînd din cap.
— Încercaţi, spuse în cele din urmă. E la etajul IV. Dac-o fi acasă, adăugă repede.
Bătrînul îşi aşeză pălăria subţioară şi se îndreptă spre scări.
— Aşteptaţi o clipă şi puteţi lua ascensorul, îi strigă portarul din urmă. Bătrînul se întoarse spre el şi se înclină de mai multe ori, cu respect.
— Vă foarte mulţumesc, spuse. Nu prea suport ascensorul. Prefer să urc scările. Mai ales cînd intru pentru întîia oară într-o casă, îmi place să urc scările, adăugă melancolic. Începu să urce tacticos, fără grabă, ţinîndu~se cu mîna dreaptă de balustradă şi păstrînd pălăria sub braţul stîng. Cînd ajunse în dreptul primului etaj, se opri şi se rezemă de perete, făcîndu-şi vânt cu pălăria. Auzi glasuri de copii, apoi uşa se deschise brusc şi o femeie fără vîrstă ieşi grăbită cu o sticlă goală de bere în mînă. Zîmbea, dar cînd dădu cu ochii de el, figura i se împietri deodată.
— Pe cine căutaţi ? întrebă.
— Mă odihneam o clipă, făcu bătrînul înclinîndu-se de mai multe ori, politicos. Urc la etajul IV, la domnul maior de la M.A.I. Borza. îl cunoaşteţi ?
— Întrebaţi jos la intrare, vorbi femeia repede, învîrtind în neştire sticla de bere între degete. E portarul acolo, vă puteţi informa. Apoi dădu să coboare pe scări, dar se răzgîndi şi se reîntoarse. Sună de mai multe ori, scurt,nervos, şi glasurile de copii se auziră din nou; apoi, cîteva clipe mai târziu, uşa se deschise şi cineva, pe care bătrînul nu avu timp să-l vadă, voi să scoată capul afară, dar femeia îl împinse,dispărînd repede şi ea. Bătrînul zîmbi încurcat şi, reaşezîndu-şi pălăria sub braţ, porni mai departe. În dreptul etajului II. îl aştepta ofiţerul.
— Ziceai că-l cauţi pe maior, îi şopti. De ce n-ai luat ascensorul?
— Nu suport, răspunse intimidat bătrînul. Mai ales în timpul verii, pe călduri, mi se urcă la cap. Nu suport.
— Dar ce căutai atunci la etajul I? îl întrebă tot în şoaptă ofiţerul. Cunoşti vreo persoană laetajul I ?
— Nu, nu cunosc pe nimeni. Mă oprisem doar să răsuflu. Şi tocmai atunci a ieşit o doamnă şim-a întrebat...
— Ce te-a întrebat ? îl întrerupse ofiţerul, aplecînd capul spre el.
— Nu m-a întrebat nimica propriu-zis, m-a întrebat doar pe cine caut. Ei i-am răspuns...
— Am înţeles, îl întrerupse scurt ofiţerul. Apoi, după ce-şi zvîrli privirile spre etajul de sus, se apropie mai mult de bătrîn.
— Cunoşti bine pe maior ? îl întrebă în şoaptă.
— Îl cunosc de cînd era de-o şchioapă, făcu bătrînul zîmbind şi arătă cu palma. Pot spune că fac parte din familie, poate chiar mai mult decît din familie...
— Aha, făcu ofiţerul, vasăzică îl cunoşti bine. De-aia i-ai aflat adresa, că de-abia s-a mutat aici. De altfel, îl cunosc şi eu bine. adăugă, am lucrat împreună. E un om solid, de încredere.
Se auzi zgomotul ascensorului şi ofiţerul rămase o clipă încurcat, apoi, fără să mai adauge ceva, fără să salute, deschise uşa de la apartamentul din faţă şi intră. Bătrînul se rezemă de perete şi reîncepu să-şi facă vînt cu pălăria. Ascensorul trecu lin pe lîngă el. Zări, în treacăt, o figură palidă, cu doi ochi mari vineţi, care-l priviră pătrunzător. Mai aşteptă cîteva clipe, apoi se hotărî şi începu să urce. Ascensorul se oprise la etajul III şi tînărul pe care-l zărise îl aştepta, ţinînd uşa ascensorului deschisă.
— Intraţi, îi spuse. Eu rămîn aici.
— Vă foarte mulţumesc, începu bătrînul. N-am luat ascensorul pentru că nu prea îl suport. Prefer să urc cu piciorul. Încet, ca la munte, adăugă zîmbind.
— O să vă fie greu, încă trei etaje, spuse tînărul. Avea faţa neobişnuit de palidă.
— Din fericire, începu bătrînul făcîndu-şi vînt cu pălăria, pot spune că am ajuns.
— Veniţi la tovarăşul inginer ? se miră celalt, arătînd cu mîna spre uşa din faţă. Nu cred c-o să-l găsiţi acasă. V-aţi anunţat jos, la portar? întrebă repede, scăzînd brusc tonul. Bătrînul clătină de mai multe ori din cap şi zîmbi încurcat.
— M-am exprimat greşit... Ar fi trebuit să spun: aproape am ajuns. Mă duceam la etajul IV. Tînărul clipi des şi-şi scoase repede batista. începu să-şi şteargă nervos mîinile.
— La tovarăşul maior ? Numai de-o fi acasă. De obicei ia masa la serviciu. îl cunoaşteţi bine? întrebă privin-du-l adînc în ochi. Nu v-am mai văzut pe aici...
— De-abia s-a mutat, făcu bătrînul. îl cunosc de cînd era de-o şchioapă...Tînărul rămase o clipă nehotărît, continuînd să-şi frămînte batista între degete. Apoi apăsă pe butonul ascensorului şi-1 trimise jos.
— Îi cunoaşteţi şi familia? întrebă el în şoaptă, după ce privi de cîteva ori spre etajele superioare.
— Pot spune că fac parte din familie, începu bătrînul.
— Atunci, sînteţi din provincie, îl întrerupse tînărul. Familia lui e din provincie. Cunosc pe fratele lui de la „Parafina". E un element excepţional. Un vechi luptător, îl cunosc foarte bine.
Voia, fără îndoială, să mai adauge ceva, căci se apropiase de bătrîn cu un zîmbet misterios, dar auzi paşi pe scări şi se trase repede spre uşă, întoarse spatele şi începu să-şi caute nervos cheia.
— Îmi pare bine că v-am cunoscut, spuse bătrînul înclinîndu-se şi porni mai departe, cu mîna pe balustradă.
Pe scări întîlni o pereche şi o salută. Femeia avea părul tuns scurt, era îmbrăcată într-un fel de uniformă şi purta o insignă. Bărbatul, mult mai tînăr ca ea, călca stînjenit, ferindu-se parcă s-o privească. Dar după ce trecură, se opriră amîndoi şi întoarseră capetele, să vadă ce va face. Bătrînul se opri în faţa uşii, îşi scoase batista şi-şi şterse faţa, apoi îşi netezi reverurile hainei cu dosul palmei. Părea că era gata să sune, cînd se răzgîndi şi o porni înapoi pe scări, cu pas neobişnuit de sprinten. Se opri cîteva trepte în faţa perechii care rămăsese surprinsă, lîngă perete, şi se înclină politicos.
— Dacă nu v-aş supăra, îmi puteţi spune cît e ceasul? întrebă el adresîndu-se femeii.
— Două, două şi cinci, răspunse ea.
— Mulţumesc, şi toate scuzele mele. Am întîlnire pe la două. Apoi urcă repede, grăbit, scările şi sună prelung. Îi deschise o femeie tînără, puternic şi nepriceput fardată.
— Sărut mîinile, coniţă, făcu bătrînul înclinîndu-se. Sper că n-am venit nici prea devreme, nici prea trîziu. Mi-am zis: două, două şi cinci e tocmai ora potrivită.
— E la masă spuse femeia zîmbind, dezvăluindu-şi cîţiva dinţi de aur. Vă aştepta pe la două şi-un sfert, două jumătate...
— Atunci aştept, aştept, făcu bătrînul, dînd să se retragă.
— Nu, intraţi, că e mai răcoare aici. E apartament boieresc, adăugă zîmbind.
— Cunosc, cunosc, făcu bătrînul. De-abia s-a mutat.
— Cel dinainte, din Calea Rahovei, era prea departe de serviciu. Şi nu făcea de el, maior la M.A.I. şi tot cu misiuni importante. Era prea mic. N-avea pian, n-avea radio.
— Cunosc, cunosc, repetă bătrînul foarte bine dispus dintr-o dată. Iar pe el îl cunosc de cînd era atîtica şi scoborî mult palma deasupra covorului. Femeia începu să rîdă.
— Poftiţi în salon spuse, conducîndu-l într-o încăpere spaţioasă, sobru şi elegant mobilată. Am să-i spun c-aţi venit.
Bătrînul se aşeză zîmbind pe canapea şi începu să-şi mîngîie fericit genunchii cu palmele. Dar, cîteva clipe în urmă, femeia reapăru şi-i făcu semn să se ridice.
— Spune să poftiţi în birou, că vine şi dumnealui acuşica. Îl conduse în odaia alăturată şi-i arătă un fotoliu mare, de piele, din faţa bibliotecii. Bătrînul mulţumi din nou şi se aşeză, reîncepînd să-şi mîngîie genunchii. La răstimpuri îşi apropia capul de rafturi şi citea titlurile. Auzi uşa deschizîndu-se şi se ridică emoţionat. Din prag îl privea un bărbat oacheş, voinic, aproape gras, cu obrajii purpurii, cu părul negru, cu sprîncenele groase şi apropiate şi cu ochii foarte mici, oţeliţi, ascunşi între pleoapele umflate, vinete, pătate. Era în cămaşă şi bretele, cu mînecile suflecate. Intrase rîzînd, cu şervetul prins încă de cămaşă, dar dînd cu ochii de bătrîn, se întunecă deodată.
— Ce-i cu dumneata ? întrebă cu un glas aspru, răguşit. Pe unde ai intrat ?
— Nu mă mai cunoşti ? se miră bătrînul, încercînd să zîmbească. Eu te ţin minte de cînd eraide-o şchioapă, şi întinse palma înaintea lui, coborînd-o cît putu mai mult deasupra covorului.
— Cum de-ai intrat ? întrebă maiorul, apucînd un capăt al şervetului şi începînd să se şteargă pe gură şi pe obraz. Cum ţi-a dat drumul portarul ?
— Mi-am spus că pe la două, două şi-un sfert te găsesc sigur acasă, începu bătrînul, continuînd să zîmbească.
 — Dar cine eşti dumneata ? întrebă maiorul.
— Vasăzică, nu mai mă recunoşti, făcu bătrînul clă-tinînd din cap cu melancolie. E drept, au trecut peste treizeci de ani de-atunci, dar eu te-am ţinut minte. Şi, cînd am aflat că te-ai mutat aici, mi-am spus : ce-ar fi să-i fac o vizită, să văd dacă mai mă recunoaşte ?
— Dar cine eşti dumneata, domnule ? ! izbucni maiorul şi făcu, ameninţător, un pas spre el.
— Pe strada Mîntuleasa, începu bătrînul clătinînd din cap, nu era o şcoală pe strada Mîntuleasa, cu castani în curte şi în fund o grădină, cu zarzări şi vişini ?... Nu se poate să fi uitat asta. E aici, la doi paşi de dumneata, făcu întinzînd capul spre fereastră. Parcă te văd şi-acum: aveai un costum de marinar şi transpirai, grozav ce transpirai...Maiorul ieşi repede, trîntind uşa în urma lui.
— Aneto ! strigă trecînd cu paşi mari prin salon. Aneto! Femeia apăru într-o clipă.
— Tu l-ai introdus pe individul ăsta în birou ? o întrebă coborînd glasul. Nu ţi-am spus să nu primeşti pe nimeni, să-i trimiţi pe toţi la minister ? Nu ţi-am spus că aştept un inspector, pe la două şi-un sfert, două jumătate ?
 — Păi credeam că ăsta era, dacă l-a lăsat portarul. Şi parcă mi-a spus ceva, că te cunoaşte bine, că ar fi şi el inspector. Maiorul traversă din nou, cu paşi mari, salonul şi intră în birou.
 — Vasăzică, te-ai introdus prin fraudă ! făcu micşorîndu-şi ochii. Ai spus neveste-mi că eşti inspector !
— N-am spus, se apără cu demnitate bătrînul. Dar aş fi putut spune, pentru că sînt inspector. La pensie, dar se poate spune că tot inspector am rămas...
— Dar cine eşti dumneata, domnule ? izbucni din nou maiorul, smulgîndu-şi şervetul de la gît şi începînd să se joace cu el în mînă, frămîntîndu-l şi strîngîndu-l ca pe o curea.
— Tot nu-ţi aduci aminte ? Strada Mîntuleasa ? Cînd îţi făceai şcoala primară pe strada Mîntuleasa, şi în recreaţii te căţărai în vişini şi, o dată, ţi-ai spart capul căzînd, şi te-a luat în braţe directorul şcolii, şi te-a dus în cancelarie, şi te-a pansat ? Şi a doua zi era serbarea de Zece Mai, şi erai foarte mîndru că veniseşi cu capul bandajat ? Şi te-a întrebat directorul :„Cum îţi mai merge capul, mă, Borza ?" Şi dumneata ai răspuns : „Mi-e teamă de poezii,domnule director, că nu-ţi plăcea deloc memorizarea", adăugă bătrînul zîmbind. Mi-e teamă,că n-o să le mai pot învăţa pe dinafară..." Ei bine, directorul eu sînt. Învăţătorul Fărîmă, Zaharia Fărîmă, cincisprezece ani directorul Şcolii Mîntuleasa şi apoi inspector şcolar clasa a I-a pînă am ieşit la pensie... Tot nu-ţi aduci aminte ?! Maiorul îl ascultase atent, încruntîndu-se.
— Dumneata îţi baţi joc de mine, începu el şuierînd cuvintele printre dinţi. Dacă n-ai fi om bătrîn, te-aş aresta pe loc. Te-ai introdus în casa mea spunînd că eşti inspector...
— N-am spus asta. — Nu mă întrerupe cînd îţi vorbesc eu! făcu maiorul înaintînd ameninţător spre el. Te-ai introdus în casa mea prin fraudă. Dar trebuie să fi avut dumneata vreun scop. Acum, spune repede, pînă nu mă supăr, spune: de ce-ai venit ? cu ce scop ?
Bătrînul îşi trecu o mînă tremurîndâ pe faţă şi, fără voia lui, suspină.
— Vă rog să nu vă supăraţi, începu el cu glasul scăzut, N-am voit să vă supăr. Poate e la mijloc vreo confuzie şi atunci îmi iac toate scuzele. Dar nu sinteţi dumneavoastră domnul maior de la M.A.I. Vasile I. Borza ?,.
— Eu sînt ăla. Nu domnul, ci tovarăşul maior Borza I. Vasile. Ce-i cu el ? Ce te interesează pe dumneata ?
 — Atunci, mă scuzaţi, dar aţi învăţat la mine la şcoală, pe strada Mîntuleasa. Vă pot spune şi anii: între 1912 şi 1915. Vedeţi că, deşi au trecut mai bine de treizeci de ani, eu tot îmi aduc aminte. Din fiecare clasă, mă legam de cîţiva băieţi, nu întotdeauna premianţii, adăugă zîmbind, dar băieţi pe care-i simţeam că au ceva deosebit. Şi apoi ii urmăream cît puteam, prin liceu, pe la universitate... E adevărat, dumneavoastră v-am pierdut urma, dar a venit războiul din 1916 şi asta explică multe. Am uitat că aţi fost plecat în provincie...
Maiorul îl ascultase atent, întorcînd din cînd în cînd capul spre odaia alăturată.
— Ascultă, domnule director, începu el cu un ton mai puţin agresiv, dar tot atît de aspru. Eu nu sînt ăla pe care-l crezi dumneata, cu liceu şi universitate. Eu sînt din popor, am fost persecutat în viaţă, n-am avut timp şi bani şi privilegii să umblu prin şcoli înalte...
 — Vă vorbeam de şcoala primară din Mîntuleasa.
— Ţi-am spus să nu mă întrerupi cînd îţi vorbesc! făcu maiorul privindu-l adînc în ochi. Chestiile astea cu titluri şi şcoli înalte, cunoaştem noi povestea! Dar s-au dus timpurile alea, de privilegii, diplome şi baliverne! Am îngropat regimul dumneavoastră, adăugă, întorcînd încă o dată capul spre odaia alăturată. Regim de exploatatori! strigă ridicînd deodată glasul. Acum îşi spune cuvîntul poporul muncitor! Bagă-ţi asta în cap cît mai e timp. M-ai înţeles ?
— Am înţeles, făcu bătrînul înclinînd din cap. Vă rog să mă iertaţi. A fost o confuzie, a fost fără voia mea...
Maiorul îl privi lung, apoi zîmbi.
— Sper c-a fost o confuzie, că altminteri o păţeai rău de tot. Şi acuma, zi bogdaproste că nu m-am supărat, şi şterge-o! Întinse brusc o mînă scurtă spre uşă.
— Vă salut, făcu Fărîmă, vă salut cu respect. Vă rog încă o dată să mă iertaţi...
Ieşi de-a-ndaratelea şi traversă grăbit, speriat, salonul. Borza începu să rîdă, dintr-o dată bine dispus.
— Aneto! strigă el din prag. Fă-ne repede cafeaua! Apoi se apropie de cealaltă uşă şi o deschise.
— Ce zici, Dumitrescule, de drăcovenia asta? Din sufragerie apăru un bărbat încă tînăr, cu părul castaniu iins pe cap, cu o mustaţă tunsă mărunt, cu gura mică şi buzele surprinzător de subţiri, dînd aproape impresia că n-are buze. Avea pleoapele palide şi ochii gălbui; şi figura ii era pămîntie, bolnăvicioasă.
— Cam suspect, făcu Dumitrescu zîmbind în silă. Mi se pare cam suspect... Şi Borza se schimbă deodată la faţă.
 — Aşa mi se pare şi mie, spuse. Pretindea că m-a confundat, dar poţi să-l crezi ?
— Chestia cu confuzia de nume mi se pare cusută cu aţă albă. Să fie doi Borza I. Vasile şi cam de aceeaşi vîrstă, şi în acelaşi oraş, nu-mi prea vine să cred. Asta ştie ceva, adăugă zîmbind. Ăsta urmăreşte ceva. Vezi că-ţi cunoştea adresa, deşi de-abia te-ai mutat.;
— Îl arestez ! izbucni Borza. îl arestez pe loc!
 — Stai, nu te pripi, făcu Dumitrescu îndreptîndu-se spre fereastră. Dacă urmăreşte ceva, e mai bine să-l urmărim noi întîi.Trase perdeaua şi privi în stradă.
— N-a coborît încă, spuse. Mi se pare foarte suspect, adăugă, continuînd să privească înstradă. Dar, în fond, poate că chestia e mai complicată. Poate că nu te confundă şi d-aia urmăreşte ceva, că ştie cine eşti. Poate o fi avînd dreptate. Oi fi învăţat la el la şcoală, pestrada Mîntuleasa.
— Fii serios, domnule ! se încruntă Borza. Mă ştie toată lumea că sînt din popor, că n-am mers la şcoală...
— Borza, făcu Dumitrescu fără să se întoarcă, nu e nici o ruşine dacă ai făcut şcoala primară pe strada Mîntuleasa. Şcoală primară se mai putea face de oamenii săraci şi cinstiţi şi sub regimul trecut...
— Dar dacă-ţi spun că n-am fost la şcoală în strada Mîntuleasa?! izbucni Borza. Nici măcar nu ştiu unde e.
— E aici, lîngă dumneata, spuse Dumitrescu lipindu-şi fruntea de geam.
— O fi, dar eu îţi spun şi-ţi repet că n-o cunosc. Eu am copilărit în Tei. Tata era căruţaş... Dar ce se întîmplă de nu mai soseşte cafeaua aia ? şuieră mîniat printre dinţi şi dădu să iasă din odaie. Că acu vine inspectorul şi vream să bem cafeaua în linişte.
— A coborît în stradă, spuse Dumitrescu deschizînd fereastra şi plecîndu-şi capul. Ar trebui să telefonezi jos să-i ia urma... Nu te pripi, adăugă întorcîndu-se şi privind lung spre Borza. Ăsta ştie ceva, urmăreşte ceva. Fii cu băgare de seamă...
În zorii zilei următoare, Fărîmă fu trezit de un agental Securităţii.
— Veniţi cu noi pentru nişte informaţii, îi spuse. Nu luaţi nimic cu dumneavoastră. N-o să staţi mult. În curte mai erau cîţiva agenţi, iar în faţa casei îi aştepta o maşină. Urcară fără să scoată un cuvînt. Fărîmă începu deodată să tremure.
— Zi de vară, spuse el tîrziu, şi încercă să zîmbească. Maşina se opri în faţa Securităţii. Îlconduseră prin cîteva coridoare lungi, apoi îl urcară într-un ascensor spaţios şi murdar, în care se transportau materiale la ultimul etaj, încă în lucru. Fărîmă nu-şi dădu seama la al cîtelea etaj s-au oprit. Au ieşit pe uşa din partea opusă şi au pornit pe un coridor întunecat, cu cîteva becuri slabe atîrnînd din loc în loc de tavan. Au coborît apoi cîteva scări şi au pătruns într-unalt coridor, care parcă n-ar fi făcut parte din aceeaşi clădire; avea ferestre mari şi curate şi parchet nou şi lucios, iar pereţii erau proaspăt vopsiţi în alb. În faţa uneia din numeroasele uşi, unul din agenţi îi făcu semn să se oprească şi intră singur. Reveni după cîtva timp, însoţitde un funcţionar încovoiat din umeri, purtînd un teanc de dosare sub braţ. Au pornit din nou, ocolind tot coridorul, care parcă trasa un lung semicerc, apoi s-au oprit în faţa unui alt ascensor şi au coborît. Fărîmă ar fi voit să numere etajele, dar aşa cum se afla încadrat între doi agenţi şi în spatele funcţionarului cu dosare, nu-şi putea da seama de nimic. Cînd au ieşit, i-a întîmpinat un grup întreg, care aştepta să le ia locul în ascensor. Cu coada ochiului, Fărîmă zări uniforma cîtorva agenţi ai Securităţii, amestecaţi printre funcţionarii civili care purtau dosare sub braţ. De data aceasta n-au mai mers mult. Funcţionarul cu dosar se opri în faţa primei uşi pe dreapta şi intră fără să bată. Puţin timp în urmă, ieşi un tînăr cu ochelari, cu aer de intelectual, şi făcu semn unuia din agenţi să-l urmeze. Curînd după aceea uşa se deschise din nou şi apăru funcţionarul care purtase dosarul. Îl privi pătrunzător în ochi şi-l întrebă :
— Dumneata spuneai că eşti Fărîmă Zaharia, fost director al Şcolii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa ?
— Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost şi inspector şcolar clasa a I-a, adăugă, încercînd să-şi dreagă glasul.
Funcţionarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se uşor, şi exclamă, mai mult pentru sine:
— Curios !...Apoi dispăru din nou. Nu reveni decît după mult timp, cînd Fărîmă simţea că încep să-l doară genunchii şi se rezema cînd într-un picior, cînd în celălalt.
— Pofteşte înăuntru, spuse funcţionarul.
Era un fel de cameră de aşteptare, cu cîteva bănci lipite de pereţi, o singură fereastră şi mai multe uşi. Funcţionarul se îndreptă către cea de lîngă fereastră şi-i spuse fără să se întoarcă:
— Vino cu mine.
Au intrat într-un birou cu o singură masă, pe care se aflau mai multe telefoane. Răsturnat pe speteaza scaunului, jucîndu-se cu un creion în mînă, îl aştepta Dumitrescu.
— De cînd îl cunoşti pe tovarăşul Borza?
— De cînd era atîtica, făcu Fărîmă zîmbind şi întinse palma deasupra covorului. L-am avut elev la şcoala mea.
— Da' de unde ştii că era el? Fărîmă începu să rîdă, clătinînd melancolic din cap.
— Vedeţi, că tocmai aici se încurcă lucrurile. Pînă ieri pe la amiază, puteam să jur că era dînsul, domnul maior Vasile I. Borza. Dar am fost pe la dumnealui şi dumnealui spune că nu-şi aduce aminte...
— Dar ce căutai la tovarăşul maior Borza ? Cum de i-ai aflat adresa ?
— Să vedeţi cum a fost, începu Fărîmă, pregătindu-se parcă pentru o lungă povestire. Mai acum cîteva săptămâni, prin iunie, mă plimbam o dată pe bulevard, că eu tot pe-acolo îmi place să mă plimb, pe lîngă şcoală. Mă plimb de la statuia Pache Protopopescu, pe bulevard, şi mă întorc prin Mîntuleasa. Mă odihneam pe o bancă şi am văzut un camion că se opreşte în dreptul numărului 138, chiar în faţa mea. S-au coborît cîţiva tineri, cîţiva miliţieni, şi au început să descarce. Şi apoi a venit cineva din casă şi le-a strigat să încarce la loc. Le-a strigat : „La etajul IV vine tovarăşul maior Vasile Borza". Şi atunci mi-am adus deodată aminte de el, de cînd era mic: Borza I. Vasile. Şi mi-am adus aminte de întîmplarea lui cu băiatul rabinului...
— Ce întîmplare ? îl întrerupse Dumitrescu. — Ah, asta e o poveste lungă. O poveste lungă şi ciudată. Pot spune chiar misterioasă. Au scris ceva ziarele pe atunci, dar nu cred că i-a dat cineva de rost. Pot spune că a rămas un mister.
— Ce fel de întîmplare ? insistă Dumitrescu. De ce crezi că a rămas un mister ?
— A rămas mister, pentru că nu i-a dat nimeni de rost, începu Fărîmă, parcă înviorat dintr-o
dată. Dar ca să înţelegeţi, trebuie să ştiţi că Borza n-a fost de la început acolo în pivniţă, cu băiatul rabinului, Darvari şi ceilalţi. Băiatul ăsta avea un spirit foarte inventiv. L-am urmărit pînă tîrziu în viaţă, pînă a dispărut cu avionul lui, între Insula Şerpilor şi Odesa, a dispărut fără urmă. Darvari ăsta, de care vă vorbesc, a descoperit că un prieten de-al lui, Aldea, de la altă şcoală, de pe Calea Moşilor, cunoscuse cu un an mai înainte, la Tekirghiol, un băiat de tătar care-şi cîştiga viaţa intrînd din vilă în vilă şi exterminînd muştele. Da, pot spune că ăsta e cuvîntul potrivit : le extermina. Dacă nu l-aş fi văzut, n-aş fi crezut. Pentru că trebuie să vă spun că în anul următor am fost şi eu la Tekirghiol şi l-am cunoscut. Puiul ăsta de tătar era extraordinar. Parcă-l văd şi-acum :un băiat frumos, ras în cap, focos, cu ochii ca două mărgele de oţel. Parcă-l aud : „Aveţi muşte multe în casă? Vorbea perfect româneşte, că făcuse şcoala la Constanţa, dar vorbea cu accent tătărăsc. Aveţi muşte în casă ?" întreba. Bătea întîi la uşă, ca să atragă atenţia, şi apoi întreba, de pe coridor, fără să intre: „Aveţi muşte multe ?" Aşa întreba, cu un ton puţintel ironic, parcă ar fi vrut să le cumpere, dar aşa, pe nimica toată, chilipir. Să vă spun ce mi s-aîntîmplat mie. Auzisem de el, dar nu-l văzusem încă. îl aşteptam. Vila în care găsisem eu cameră în vara aceea era tocmai pe deal, era ultima vilă din sat. Vila „Cornelia", aşa-i spunea. De aceea tătarul a ajuns mai tîrziu la noi. Dar tot a ajuns, că asta îi era meseria, aşa îşi cîştiga el viaţa, exterminînd muştele. Era după-masă pe la două. Dormeam. Şi deodată ce-l aud bătînd în uşă : „Aveţi muşte ?" întrebă.Am sărit din pat, că eram dornic să-l cunosc. Aveam şi eu muşte, ca toată lumea în Tekirghiol, dar mai mult mă interesa să-l cunosc pe el. „Am destule, i-am răspuns, ce vrei să faci cu ele ?" „Le gonesc şi una nu mai vine timp de-o săptămînă. Dacă mai vine una, nu-mi daţi nici un ban." „Cîte parale ?" l-am întrebat. „Un leu. O băncuţă acum şi cealaltă după o săptămînă. Dacă-mi arătaţi o singură muscă la dumneavoastră în odaie, vă dau băncuţa înapoi." „Sîntem înţeleşi, i-am spus. Să te văd !..." Şi acum, să mă iertaţi, dar dacă nu vă supăraţi, am să vă fac o rugăminte, adăugă Fărîmă cu un alt glas.
— Spune, îl încuraja Dumitrescu.
— V-aş ruga să-mi daţi voie să mă odihnesc o clipă pe scaun. Cad de oboseală. Sufăr de un fel de reumatisme.
— Stai jos, făcu Dumitrescu arătîndu-i cu capul un scaun.
Fărîmă se înclină şi se aşeză, răsuflînd adînc.
— Vă foarte mulţumesc, spuse. Eu v-am văzut de la început că aveţi inimă bună. Semănaţi cu un bun prieten al meu, unul Dorobanţu.
— Lasă astea, îl întrerupse Dumitrescu. Te-am întrebat ce căutai la tovarăşul maior Borza. Ai luat-o cam pe departe, dar tot nu mi-ai răspuns.
— Să vedeţi, că tocmai asta voiam să vă spun. Eram acolo pe bancă, în dreptul numărului 138, şi mi-am adus aminte de el, de cînd era şcolar la mine, în Mîntuleasa. Şi mi-am spus: Am să mă duc să-l văd. A ajuns bine acum, e maior. O să mai stăm de vorbă, o să ne mai amintim de cînd eram în şcoală. Am să-l întreb, să văd dacă mai ştie ceva de Lixandru. Că, în clasa a IV-a, se împrietenise cu Lixandru, erau ca fraţii. Lixandru ăsta era şi el un băiat ciudat,un visător, un fel de poet în felul lui de copil de 13—14 ani. Avea, în clasa a IV-a, vreo 13— 14 ani, pentru că intrase tîrziu la şcoală. Fusese bolnav cîţiva ani de-a rîndul. Dar, cînd a venitla mine la şcoală, era sclipitor. Ar fi putut trece nu două, ci trei clase într-un an, aşa cum a făcut, de altfel, mai tîrziu, în liceu... Voiam să-l întreb pe domnul maior dacă mai ştie ceva de el.
...